Cam cum am fost iubită

Am tot povestit cum am iubit. Cât am iubit. Poate şi pe cine. Codat, cifrat, ermetizat, cu frică să recunosc răspicat.

Nu ştiu dacă pentru a mă proteja sau pentru a-i proteja, pentru că unii dintre ei, săracii, habar n-au avut. De ce să-i bulversez acum, când nu mai contează? Am ameţit chipurile şi întâmplările, le-am amestecat cu imaginaţia sau am tăcut când am trăit câte ceva de nepovestit. Până nu foarte demult, înţelegeam dragostea greşit. Aveam senzaţia că pentru dragoste trebuie să lupt, că dragostea trebuie câştigată, că trebuie să o cuceresc. Să mor pentru ea, dacă e nevoie, doar să o pot trăi (credeam în „trebuie” şi-n toţi fraţii lui de rahat).

Prostii.

Am povestit tot felul de amintiri cu cei cărora le-am dăruit atenţia, timpul, dragostea, admiraţia, trupul, energia, lacrimile de fericire sau de durere, dar nu prea am vorbit de cei care m-au iubit. De cei care l-au înţeles perfect pe Mişu când spunea „La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea-/ Tu nu m-ai înţeles.”

Şi chiar nu i-am înţeles pe cei care m-au iubit mai mult decât aş fi putut eu iubi, ca o nebună, încă vreo câteva vieţi puse cap la cap.

Am fost iubită frumos, adevărat, curat. În funcţie de fiecare vârstă prin care am trecut. Am fost admirată şi respectată, purtată pe braţe să nu cumva mă dezmembrez, în mintea lor fiind cea mai fragilă fiinţă vie.

Mi-ar fi plăcut să mă pot vedea vreodată cu ochii lor, cu ochii celor care m-au iubit de-a lungul vieţii, dar pe care eu nu i-am iubit.

Dar nu. Nu m-am văzut, şi nici pe ei nu i-am văzut mai mult decât ca pe prieteni, colegi, amici.

Nu am ştiut niciodată să mă port atunci când m-am trezit cu câte-o dragoste în braţe, cu câte-o mărturisire din senin, m-am panicat şi am aruncat-o neîndemânatică, scuzându-mă că atât eram la acel moment. Toţi au fost şi sunt nişte oameni extraordinari, care ar fi meritat, dar poate că eu nu i-am meritat.

Adevărul e că am fost mereu prea concentrată să iubesc şi să ofer, decât să primesc şi să mă las iubită. N-am avut linişte, pentru că ar fi presupus să aflu cine eram.

Am fost, în schimb, superficială. Egoistă. Politicoasă şi rece. Uneori, crudă, sub masca unei cumsecădenii care, unui connoisseur, i-ar fi mirosit a minciună şi-a rahat, dintr-o privire. M-am prefăcut, şi poate că am fost, deficientă, oarbă şi surdă, sperând să le treacă.

Mi-au fost scrise poezii pe care, proasta de mine, le-am şters sau le-am aruncat, pentru că le-am promis că voi face asta, după ce au înţeles că nu pot să-i iubesc aşa cum şi-ar fi dorit.

Am privit o lună plină pe malul unui râu şi am fost condusă apoi respectuos acasă, dăruind o sărutare pe-un obraz.

Am fost îmbrăţişată şi privită ca o nepământeană, de mai aveam puţin şi chiar începeam să-i cred c-oi fi fost.

Am purtat lungi discuţii prin sms-uri fără să ştiu iniţial cine e autorul frumoaselor gânduri, dar l-am îndepărtat când am aflat cine era...pentru că nu m-am îndrăgostit suficient de mintea lui.

Am fost cerută în căsătorie de acelaşi om de mai multe ori şi niciodată nu l-am luat în serios, am râs şi viaţa a mers mai departe.

Am primit flori şi mici obiecte, cu sens, din suflet dăruite. Unele dintre ele mi-au fost cerute înapoi, la furie şi la disperare, cu ameninţări de sinucidere şi alte drame, de n-am dormit nopţi la rând asigurându-mă că nu face vreo prostie.

Aşa de multe gesturi şi cuvinte, simple şi pline, am primit, iar eu n-am ştiut ce să fac cu ele, oricât de rău mi-a părut. Oricât de mult am încercat să iubesc la fel, înapoi. N-am putut.

Cred că dragostea lor, a celor pe care nu i-am iubit, mi-a dat putere să-i iubesc, la rându-mi, pe cei care nu m-au iubit.

Şi dacă vreunul dintre ei citeşte aceşte rânduri, mi-aş dori să mă ierte şi să ştie că NU am uitat nimic. Că păstrez toate amintirile cu grijă şi cu smerenie. Că sunt recunoscătoare.

Azi ştiu că totul s-a petrecut aşa cum fiecare dintre noi avea nevoie să se petreacă.