„Atenţie,
se-nchid uşile. Urmează...” a anunţat grijulie şi cu o falsă amabilitate, ca
pentru deficienţi (sărmanii), doamna activată „butonic” de către nenea frumos
costumat, care conduce trenul. Prea târziu pentru a mai avea energia de a crea
busculade, oamenii au intrat ca vitele în staul (când se întorc de la câmp),
cuminţi de flămânzi, şi şi-au găsit un punct de sprijin.
Eu rumegam la „fân” de
câteva staţii, cu rădăcini în spaţiul de-l ocupam şi observam cumva absentă şi
semi-lobotomizată chipuri, expresii, gesturi, încercând să ghicesc de unde vin
posesorii lor, cu ce se ocupă fiecare, ce-şi doresc şi ce regretă. Printre ei,
era reflectată în geam o fătucă stranie prin imobilitate, ca şi cum ar fi fost
o păpuşă aruncată la întâmplare de o fetiţă răsfăţată. Nu avea nici trăsături
fiinţa, poate doar nişte ochi de peşte mort.
Mi-am scos atunci
ochelarii din ghiozdan să o văd şi să o studiez mai bine, şi atunci am aflat şi
cine era. Nu am vrut să accept realitatea acelui moment ( dovadă că nu m-am
recunoscut în reflexia din geam)- că mi-am dat voie să fiu aşa cum nu înţelegeam
acum câţiva ani (când am venit în Micul Paris) că pot ajunge unii oameni, dar
pe măsură ce-mi aminteam că în aceeaşi circumstanţă, zâmbeam suspect cu toţi dinţii,
vorbeam moldoveneşte şi legam conversaţii, realizam şi ce anume regretam, ce-mi
doream şi unde mă duceam...
Şirul gândurilor care mi s-a
depănat pe o distanţă de o staţie şi jumătate mi-a fost tăiat însă cu puţin
înainte de staţia unde trebuia să cobor, pentru că am auzit un bărbat care
agresa verbal pe cineva.
Nu am întors capul, gândind
că e un soţ beat „cleşti”, care îşi varsă neputinţele pe soţia sa, sau cineva
care s-a legat aiurea în tren de un alt călător (cu ce situaţii am ajuns să mă
obişnuiesc în mijloacele de transport în comun) şi fiind prea preocupată de
mine, am zis că voi coborî curând şi nu-i voi mai auzi.
Am întors totuşi privirea
când strigătele s-au intensificat, şi îl văd pe cel care asigura paza şi
protecţia în tren, împingând violent o biată femeie, spre uşa de ieşire din
capătul-cap al trenului. Îi vorbea răstit şi foarte urât (printre altele, „Puţi,
jigodie beţivă!”), şi o împingea cu o mână învelită într-o mănuşă de trupă
„antitero”, puţin ascunsă în dosul gecii, probabil să nu se murdărească, răcnindu-i
să nu se mai urce în metrou dacă pute.
Femeia mică, bătrână, cu
pielea feţei albă şi crestată de o rană proaspătă pe obraz, îmbrăcată gros şi
colorat, cu o căciulă împletită, trasă bine pe urechi, din care evadau câteva
fire de păr cenuşii, mirosea într-adevăr a cal mort de două săptămâni. Nu a alcool,
deşi nu ştiu cât ar fi de relevant acest amănunt sau scuzabilă brutalitatea
asupra ei, pentru că starea în care se afla sunt convinsă că nu a fost opţiunea
ei.
Femeia ţinea biletul de
călătorie în mâini şi tăcea ruşinată, încercând să se înfofolească mai bine, ca
să nu mai lase mirosul să se împrăştie, încercând parcă să-l adune tot pentru
ea, numai să nu mai deranjeze călătorii, aşa cum îi răgea constant agentul.
Călătorii
din jur, mulţi dintre ei studenţi, s-au trezit din moartea clinică în care se
aflau şi s-au pus să râdă înfundat, trăgându-şi geaca sau fularul pe nas, iar
la scurt timp s-au ridicat şi au plecat spre celelalt capăt al metroului. O
doamnă, pestriţ machiată, în pericol de a fi omorâtă de blana naturală a
animalului ce-l ducea în spate, a stat cât a stat şi la fel a făcut, contrariată
de nesimţirea intrusei- de parcă mirosul ar fi putut fi controlat, ca o
flatulenţă pe care alegi să o eliberezi sau nu. O parte dintre călătorii-bărbaţi,
mai depărtaţi, stăteau la uşi aşteptând (zic eu, batice) să coboare şi priveau
cu interes circul.
Nu mă pot ierta pentru că
nu l-am întrebat pe agent de ce răcneşte. Pentru că în cazul în care ştia sigur
că femeia era surdă, putea să-i scrie un bilet. Dacă era oligofrenă, să o ajute
amabil să coboare. Iar dacă era normală şi în această situaţie, să-i vorbească
politicos şi să o roage să coboare din tren (deşi, nu mă pricep, dar eu aş numi
asta discriminare).
Nu am zis nimic. Am
rămas la locul meu şi îmi imaginam cum mă ridic şi îi spun aparent calmă, dar
hotărâtă agentului să nu mai urle, pentru că nu suntem animale, să stea
liniştit că am grijă eu de doamna. Că am destui bani şi că pot să merg cu ea să
se spele, să mănânce, că îi pot asigura
o vreme traiul; că pot să o întreb unde locuieşte şi o conduc acasă, iar dacă
nu ar fi avut „acasă”, să fi putut să i-l creez. Îmi ţeseam în imaginaţie o poveste
frumoasă şi utopică, şi priveam scena stânjenită, ca o sărmană nefericită.
Aproape de deschiderea uşilor,
mă alăturasem celor cu fulare la nas, dar nu m-am mişcat din locul meu,
rămânând noi trei singuri în vagon. Singurul lucru pe care l-am putut face a
fost să mă uit ostentativ, ca un copil răzbunător, la jandarm, şi apoi să mă
postez lângă femeie, să-i zâmbesc şi să apăs butonul pentru a ieşi împreună din
tren.
