Sala de aşteptare

Niciodată să nu aştepţi nimic. Vacanţe, oameni, evenimente, vremuri mai bune. Nu merită costul pe care îl plăteşti pentru ele, oricare dintre ele, aşteptând.

Când aştepţi, ratezi. Rabzi prezentul, nu-l trăieşti, în speranţa viitorului. Pierzi.

Timpul în care aştepţi este un timp pierdut, şi este inestimabil de preţios prin ireversibilitate. Când aştepţi ceva, oricât de pozitiv ar fi „ceva”-ul ăla, îţi întorci faţa de la ce ai putea vedea acum frumos, întorci spatele unei posibile bucurii la îndemână, de azi, de acum, din fiecare zi.

Când aştepţi, îţi amâni fericirea pe „mâine”, pe „cândva”, pe „atunci când”, pe „peste ceva vreme”, şi nu trăieşti decât o firmitură de bine, şi aia în imaginaţie. Nimic practic, concret. Trăieşti între realităţi, iar speranţele ţi se deghizează în minciuni, încât te crezi îndreptăţit să le crezi, să le creezi, să le speri materializarea.

Obosit de atâta aşteptare, când vine momentul să primeşti şi să trăieşti ceea ce te-a ţinut în viaţă în ultima vreme, te bucuri puţin; fie pentru că în minte proiecţia a fost peste putinţele realităţii, fie pentru că au mai intervenit nişte lucruri pe care ai hotărât să le aştepţi în viitor, mai faine decât cele din prezentul viitor în care în sfârşit ai ajuns să fii. Şi tot aşa...cât îţi durează viaţa, că de trăit n-o trăieşti.

Refuz să mai aud de planuri sau de proiecţii fericite condiţionate de orice.

Am pierdut atâta timp aşteptând oameni, cuvinte, promisiuni, iubiri, m-am irosit aiurea crezând că, atunci când vor veni, eu voi fi bine. Am visat prosteşte şi am ratat tot ce nu a semănat cu aşteptările mele.

Am avut aşteptări de la care am avut aşteptări mari.

Acum cred că în tot timpul ăsta eu m-am aşteptat pe mine. În tot acest timp mi-am dorit să fiu împăcată cu mine, să mă accept, să mă găsesc, să fiu prezentă şi în comfort cu mine. Mi-am dorit, fără să ştiu, să nu mai vreau nimic de la nimeni, din exterior, ci să mă bucur de interior şi de mine locuită de Dumnezeu. Pentru că fără El am reuşit doar să fug şi să mă pierd.

Fără El nu am fost, sau am fost în sala de aşteptare a spitalului de nebuni al lumii. Am fost acolo, în sala asta, şi ştiu cum e să faci din mână străinilor, la geam.

Să-ţi fie străină şi mâna şi fruntea, să nu-ţi mai aparţii, dar să aştepţi. Izbăvirea, vizita, schimbarea. Pe tine.

Într-o zi am obosit. M-a pus la pământ aşteptarea asta şi am stat să mă ascult. (Când aştepţi, nu poţi asculta, nu auzi ce-ţi spune inima, sau îngerul, pentru că eşti prea ocupat cu aşteptatul. Îţi ţii răsuflarea ca nu cumva să-ţi ratezi momentul eliberării din aşteptare.) Şi când am stat, am auzit că dacă mai aştept ceva, mă dizolv. Dispar. M-am oprit din tot şi m-am primit.

Fuga a făcut parte din drum, aşteptarea la fel, şi nu au fost pierderi până la capăt şi până la urmă, pentru că au încetat. Acum ştiu că tot ce va veni va veni oricum, fie că aştept sau nu. Şi mă bucur.



Că sunt, că azi, că acum, că tot sau că nimic.

Despre oameni şi trenuri

Îmi plac mult gările. Şi trenurile. Când nu-mi iau rămas bun de la nimeni, când plec, când revin, când aştept pe cineva drag. Nu-mi plac la despărţiri, şi mereu mint cu un „pe curând”, zâmbind.

De câteva ori am stat în gări fără să plec nicăieri. Doar am stat. Mi-a plăcut să observ revederi, să văd cum pleacă oamenii, să-mi imaginez poveştile lor, încotro se îndreaptă şi ce au lăsat în urmă. Apoi îmi imaginam că urma să plec undeva, iar la capătul călătoriei mă aştepta cineva cu care urma să plec mai departe, până la capătul lumii.

Am cunoscut o grămadă de oameni interesanţi în tren; ce mi-a părut cu adevărat interesant a fost faptul că pe unii dintre ei îi ştiam de când am urcat. Dar lucrurile se schimbă pe peron şi mai ales în timpul călătoriei.

Deja, în tren, suntem într-o poveste. Într-un spaţiu în care stai şi te mişti, în trecere şi pe loc, în acelaşi timp. Unde numai dacă vrei cu încăpăţânare ignori totul din jur, dar nu poţi să faci asta până la capăt. Şi când citeşti, trenul te fură, e altceva, nu ştii când cobori.

Am senzaţia că în tren oamenii sunt altfel. Mi-am construit prietenii, sau nişte conexiuni puternice, de speriat, şi au rămas acolo. Poate că şi azi mai circulă poveştile alea construite cu acei oameni din tren, poveştile alea de le-am lăsat în compartimente şi-am coborât, poate că şi azi vorbele şi emoţiile încă mai circulă cu acelaşi tren, pe aceeaşi rută.

Poate că trenurile nu sunt niciodată goale, pentru că sunt pline de gândurile oamenilor pe care i-au purtat.

Trenurile duc mereu undeva, chiar şi când se retrag, trenurile sunt mereu flancate de peisaje, de imagini în mişcare, şi de fiecare dată poţi alege să le priveşti sau să te prefaci că le priveşti în timp ce te gândeşti la ce vrei tu, fără să te întrebe nimeni nimic.

Îmi plac şi trenurile de noapte, când îmi imaginez de unde sunt luminiţele din depărtare, şi ce-or fi luminând ele acolo, ce oameni, ce istorii...

Gările mici, gările mari, toate gările au oamenii lor, cu poveştile lor pe care trenurile le salută în trecere şi pleacă mai departe.

Poate că gările şi trenurile sunt ca oamenii şi ca întâlnirile lor din viaţă. Poate de asta îmi plac aşa de mult.

Mi-am amintit acum de cineva din tren cu care nu am schimbat nicio vorbă. Veneam de la...Timişoara, cunoscusem o trupă de dansatori, şi tot drumul am râs, şi-am conversat cu ei. Nu-mi amintesc nimic din ce-am vorbit atunci cu ei, dar îmi amintesc perfect privirea acelui om care mă fixa, dar care nu mi-a spus absolut nimic.

Nu ştiu ce era cu omul ăla, dar parcă îi vedeam biografia pe chip. Dureri, dezamăgiri, bucurii, împliniri, regrete, dorinţe, speranţe, aşteptări, gânduri grămadă, învălmăşite. Uneori îmi zâmbea, alteori râdea clar la ce spuneam, alteori se gândea, alteori parcă se hotăra să-mi spună ceva, dar se oprea în ultimul moment.

N-a avut curaj, şi nici eu nu am avut.

L-am privit tot drumul pe furiş, ştiam şi când urma să se uite pe geam, mă prefăceam indiferentă, alteori îi spuneam dintr-o colţ de ochi să-mi vorbească, iar din când în când privirile ni se înţepeneau unul spre altul. Atunci sunetele dispăreau şi încercam să-mi încordez auzul să-i aud gândurile, să aud ce voia să-mi spună.

Eu cred că mi-a spus că îl chema Mihai, pentru blândeţea de o avea în privire. (şi sper că a înţeles cum mă cheamă, i-am spus clar: D-i-a-n-a).

Au trecut vreo şase ani de-atunci, iar Mihai ar trebui să aibă acum vreo 36-38 de ani.

Când am coborât, Mihai a rămas cu un surâs încleştat şi s-a mutat la fereastră, pe locul meu, să vadă cum îmi târâiam bagajul pe peron. M-am întors sigură că-i întâlnesc privirea, i-am zâmbit şi-am stat. Cred că i-a părut rău că nu mi-a zis nimic, şi-atunci şi-a pus o mână pe geam şi privirea înainte de parcă ar fi zis: „mână, birjar...”.

Trenul a pornit la comanda lui şi s-a dus. Povestea asta netrăită a luat-o cu el.

Nu „umba”, nu „upe”, nu pune mâna

De mică am ştiut că unele lucruri ar fi mai bine să nu le fac.

Le ştiam consecinţele, şi totuşi voluptatea interzisului m-a fascinat încă de atunci. Şi purcedeam la treburile alea greşite, ştiind teoria foarte bine, cu zâmbetul larg pe chip, reproducând ulterior poezia pe care o auzisem de suficiente ori, cât să nu o mai uit niciodată.

Aşa fac şi-acum, în chestiuni ceva mai serioase, împotriva voinţei mele raţionale logice, dar tot nu mă înţeleg. Mă bucură porcărioarele inutile, fie că e vorba de oameni sau de acţiuni ilogice (nu o să dau acum exemple de astfel de acţiuni, pot să fac o listă separată). Apoi, încerc să repar, dacă mai e ceva de reparat, sau mă supăr aiurea, deşi sunt perfect conştientă că eu am generat mizeria.

De exemplu. Îmi amintesc clar, şi mi-a confirmat şi mamaia, că aveam un fix şi o plăcere deosebită să rup hârtia de pe pereţi, din bucătăria de vară. Hârtia asta era prinsă în pioneze, şi proteja peretele dinspre ieşirea din casă şi pe cel dinspre sobă, să nu fie stropit de la gătit. La cel din urmă nu ajungeam nici de pe scaun, pentru că eram foarte mică, (aveam vreo trei ani, cred), dar la cel de la ieşire aveam acces maxim.

O urmăream pe mamaia şi-i surprindeam un moment de neatenţie, sau un moment în care nu avea cum să lase toată treaba să vină să mă oprească (strecura laptele, spăla vasele), băgam două degete în spaţiul dintre perete şi foaia prinsă în pioneze în patru locuri, priveam o clipă întregul intact şi....”hâââşşşt” rupeam hârtia.

Încet, zâmbind, încheind uitându-mă la mamaia, care asista neputincioasă la prostia de tocmai o făcusem:

<Nu „umba”, nu „upe”, nu pune mâna!>

Albă ca Zăpada. Interpretare

Duminică. Depresie. Durere. Dorm.

Când mă trezesc mă gândesc aiurea la Frumoasa din Pădurea adormită. Poate că a adormit nu pentru că a fost vrăjită/blestemată, ci pentru că era adânc deprimată (din cauze incerte sau congenitale), şi somnul îndelung se ştie că e un simptom destul de comun în cazurile astea...

Următorul gând mi-a plecat spre Albă ca Zăpada.

Ea sigur n-a adormit de la mărul otrăvit, ci pentru că a suferit din pricina neacceptării trăite în familie, a traumelor din copilărie (mama i-a murit când era mică, tatăl s-a recăsătorit cu o femeie preocupată de modă şi de chirurgia plastică, obsedată de aspectul ei fizic). Mai pe scurt, Albă ca Zăpada a avut o copilărie nefericită, a picat într-o depresie severă neavând duhovnic şi nici căutări duhovniceşti, a fugit de-acasă (ajutată de amicul ei Păduraru), a luat tot felul de droguri şi a avut tripuri cu pitici, şapte la număr.

A căzut în somnuri lungi, adânci, iar Prinţu’, un tip introvertit, timid, inteligent, a văzut-o dormind şi s-a îndrăgostit de ea. (poate că erau şapte prieteni din cartier, nu neapărat pitici, poate erau actori şi aveau seară de poker, iar Prinţu’ era fratele unuia dintre ei. Poate că era regizor. Sau scriitor. Sau Kurt Cobain în glorie. Mă rog...)

Ideea e că fata asta n-a făcut nimic să-l cucerească, dormea şi-atât. El a privit-o dormind şi a intuit că e inteligentă şi frumoasă (nah, probabil că era şi că nu sforăia, nu vorbea în somn, nu era somnambulă şi nu suferea de bruxism), ea s-a întors pe-o parte şi-a căzut de pe canapea, s-a trezit, lumina îi bătea filmic pe-un obraz boţit, şi gata.

S-au căsătorit şi nu au avut niciodată probleme de cuplu, dar nici copii, pentru că dacă nu s-a precizat, înseamnă că nu s-a întâmplat. Şi-au luat un câine.

Aşa. Asta-i de fapt povestea. Mă duc să dorm.

Te îmbrăţişez.

Îmi place să îmbrăţişez şi să fiu îmbrăţişată, îmi place să odihnesc şi să mă odihnesc în braţe, să rămân o vreme prinsă, aproape, cât să aud ce-mi spune inima celuilalt, cum îi este în suflet cu adevărat.

Cred că aş putea ghici în îmbrăţişare, şi s-ar putea să fie mai precis ghicitul ăsta decât ghicitul în cafea sau în cărţi. De parcă alea ar fi precise...

Revenind, ce zici, îţi ghicesc? Am experienţă. 

Le cunosc aproape pe toate: îmbrăţişări de „adio”, de „mi-a fost dor”, de „mai rămâi”, de „te iubesc”, de „te-aş săruta, dar nu e corect/mi-e frică”, de „complezenţă”, de „societate”, de „ai grijă de tine”, de „a trecut, va fi bine”, de „îmi pare rău”, de „am încredere în tine”, de „n-ai nicio şansă, dar ai nevoie să încerci”, de „mă grăbesc”, de „îmi râde sufletul când ştiu că eşti”, de „potoleşte-te”, de „plângi liniştită”, de „nu mai pot”, de „cine (mai) eşti”, de „mi-e frică să nu mai pot pleca”, de „felicitări”, de „pentru totdeauna”...etc.

Chiar cred că în funcţie de împrejurări şi de raportări, îmbrăţişările spun multe despre oameni. Da, limbaj nonverbal şi fără dicţionar. Sau dă să-ţi port îmbrăţişarea să văd cum ţi-e raportarea. La mine. La tine. La noi. (rimă de doi lei, dar pricepeţi sensul, pen’că sunteţi băieţi deştepţi)

Pe asta mă bazez când spun că nu am cum să le explic exact, îmbrăţişările zic, doar mi le amintesc, şi-atât.

De exemplu, pot să-mi recunosc: unii m-au îmbrăţişat ca şi cum se iroseau. Ca şi cum în fiecare secundă în care mă ţineau în braţe pierdeau o fază faină la un meci. Sau ca şi cum oricum aveam la dispoziţie alte sute de ocazii să facem asta. Şi evident că nu au mai fost.

Alţii m-au îmbrăţişat cu gândurile în altă parte, sau cu vinovăţie, sau cu fel de fel de regrete/bube în cap. Pe ăia i-am şi uitat.

Îmi amintesc însă de vreo câteva îmbrăţişări care nu s-au mai repetat, pe care nu le-am mai întâlnit, şi care ar putea fi numite după oamenii care mi le-au plasat, daaaar nu contează numele acum.

Contează că în braţele cuiva am avut senzaţia de „de aici lipseam” şi de „nu voi mai pleca niciodată”. În braţele acelui om aparţineam, deveneam extensia corpului său. Trăiam de fiecare dată senzaţia de întregire, deşi până atunci nu aş fi spus că aş fi fost vreodată incompletă.

Contează că altcineva mă îmbrăţişa cu ochii închişi şi îmi şoptea să-i ascult gândurile din braţe, şi eu chiar auzeam cum îmi spunea că sunt foarte frumoasă, că întotdeauna o să rămân frumoasă chiar şi când n-o să mă mai vadă, că mă admiră cu totul, că ne-am întâlnit prea târziu, că lucrurile toate au un sens, că toate cuvintele şi tăcerile din lume nu pot spune cât de greu mă lasă să plec. Nu a minţit, dar nici nu m-a iubit (un final de rahat, dar a fost reciprocitate).

Contează că doar cineva m-a putut îmbrăţişa ca şi cum lumea toată şi-ar găsi salvarea în noi, ca şi cum gândurile ni s-ar opri odată cu rotaţia pământului (dacă ar fi posibilă), ca şi cum ar fi fost ultima îmbrăţişare şi ar fi urmat să murim, ca şi cum în spaţiul inexistent dintre corpurile noastre s-ar fi aflat aerul raiului, ultimul oxigen de pe Terra...Liniştea şi pacea în lume. Dragostea toată comprimată. Mă îmbrăţişa omul ăla ca şi cum nimeni nu m-ar mai îmbrăţişa până la sfârşitul vieţii, şi ar fi vrut să-mi ofere îmbrăţişările în avans.

De fapt, mai târziu am înţeles că nimeni nu m-a mai îmbrăţişat ca el de atunci, pentru că îmbrăţişările alea erau tot ce-mi putea oferi în viaţa asta: îmbrăţişări camuflate şi constante de „adio”.


Te îmbrăţişez.

Completare apocrifă

Dragostea nu doare. 

Dragostea nu e complicată. Nu amână, nu e imposibilă. Nu e pe fugă, nu e ocupată.

Dragostea nu uită, nu tace, nu se ascunde. Nu minte, nu înşală, nu regretă, nu se teme.

Dragostea nu dispare în ceaţă, nu se dizolvă, nu trece, nu se estompează.

Dragostea nu loveşte, nu răneşte, nu schilodeşte. Nu e fricoasă, nu e laşă, nu e slabă. Nu profită, nu speculează, nu şantajează.

Dragostea nu cerşeşte şi nu se cerşeşte.

Dragostea nu sufocă, nu desfiinţează, nu anulează, nu se răzgândeşte. Nu te îmbolnăveşte.

Niciodată.

Tot ce zici că e Dragoste, dar se manifestă aşa, e un fals. E o pseudo-iubire. Boală, obsesie, obisnuinta, ataşament, patimă.


Cred că Sfântul Apostol Pavel le-ar fi spus corintenilor în Epistola lui şi lucrurile astea, dacă oamenii de pe vremea aia ar fi iubit aşa.

Căciuliţa de urson

Într-o vreme am avut o căciuliţă de urson, neagră, cu două cireşele de lemn, roşii, în dreptul urechii stângi.

Foarte frumoasă căciuliţa.

Dar mai ales comodă, ca o cască de cosmonaut. N-am purtat niciodată o cască de cosmonaut, dar cred că am trăit plenar senzaţia de a o fi purtat câteva ierni neverosimil de lungi.

La ceafă avea o zonă decupată, să nu se "taie" cu fularul.

Sub bărbie se prelungea materialul blănos care la capete avea două şireturi subţiri, şi mi-era legată strâns, cu fundiţă, să nu cumva se desfacă.

Şi nu se desfăcea nenorocirea de căciuliţă, ba din contră, mereu mi se făcea un nod fain de la şireturi, de nu reuşeam să le desfac decât după ce plângeam de draci, cu spume, cu gândul că voi rămâne blocată tot restul vieţii cu căciula călduroasă pe cap.

Îmi închipuiam cum am să umblu eu vara cu căciula mea frumoasa, de ursonul vieţii, pe cap, cum o să-mi crească părul de o să mă îngrămădească şi cum o să mă sufoc. Îmi şi imaginam cum vor râde copiii de mine: cauza morţii - sufocare prin blocaj de urson (mă rog, nu ştiam termenii aştia, dar mă vizualizam verde sau roşiatică, musai umflată, cu spume, pe jos, cu mâinile încleştate pe căciulă şi cu cireşele de lemn, vopsite în roşu, bine înfipte în nas).

Încercam să o scot şi trăgând-o de partea din spate spre faţă, dar evident că locul decupat la ceafă nu era destul de permisiv. Înnebuneam. Îmi pierdeam vederea de câte ori mi se bloca porcăria aia pe cap, ameţeam de nervi şi mă chinuiam în fel şi chip s-o scot de pe cap.

Şi mai eram şi tare drăgălaşă cu căciula neagră de urson, de toată lumea mă freca pe cap să simtă blăniţa moale. Crăpam şi atunci pentru că mi se strepezeau dinţii de cum foşcăia părul ăla sintetic amortizat de căptuşeala mult prea călduroasă.

Abia aşteptam să cresc, sau măcar să-mi crească creierul mare şi să-mi rămână mică minunea de căciulă. Mi-a rămas, după care mi-au cumpărat alta. Tot aşa. Apoi am crescut.

Şi cred cu tărie până în ziua de azi că puseele mele nervoase mi se explică şi prin căciuliţele de urson.

Să le poarte designerii lor şi neamurile lor, şi să li se blocheze pe cap, foşcăiala mă-sii de treabă…

Vasile

Denie, într-un an al copilăriei mele. Eram în faţa bisericii, la ţară, flancată de văr-miu Ovidiu şi de Vasile, un prieten rrom, care ne spunea bancuri cu orele, la bară. Pentru savoarea limbajului, şi deloc în sens ostil, voi folosi cuvântul „ţigan”, aşa cum spunea şi Vasile despre el că este. Deci, Vasile era prietenul meu ţigan consătean.

„Bara” era o bârnă bătută orizontal în doi pari de un metru, înspre uliţă, şi avea rolul de a opri vacile să mănânce iarba de pe „zoană” (bucata de pământ din faţa casei bunicilor). Nu ştiu de ce trebuiau oprite, pentru că iarba nu era specială, nu era crescută cu muzică şi cu greblări duioase, nu mânca la comandă îngrăşăminte naturale (doar calul avea permisiunea de a face treaba mare şi multă pe ea), ci era o iarbă ca toate ierburile. Oricum vacile ar fi mâncat puţin şi apoi şi-ar fi continuat drumul spre casă (erau toate dresate, ştiau unde le este grajdul), dar în situaţia în care erau puse seară de seară întorcându-se de la păşune, se mulţumeau doar să se scarpine ostentativ de bară şi să plece în treaba lor.

Revenind, Vasile era cel mai mare dintre copiii Ilenii şi ai lui Vasile ăl bătrân (pe-atunci aveau patru copii în total), era cu doi ani mai mare decât mine, dar muncea cot la cot cu părinţii lui. Prin sat, cu ziua.

Erau săraci, şi cât puteau fi de cinstiţi, ca toţi românii de altfel. Aveau o casă din chirpici, un salcâm bătrân în curte, câteva găini şi o vacă bolnavă care hrănea întreaga familie. Păduchi avea doar Ileana, şi din când în când eu, pentru că mă băgam frecvent în „poiata” găinilor şi în cuşca lui Turcu (câinele negru pe care îl călăream ca un jokeu talentat), dar după o vreme ştiu sigur că toţi copiii aveau şi ţineau secretul pentru ei.

Jucam fotbal cu Vasile, cu Ileana, cu verişorii mei şi cu alţi copii din sat, pe uliţă, seara. Atunci se adunau, frate, chipurile pentru că în timpul zilei munceau. Nu zic, şi noi aveam treabă, dar chiar atâta nu (doar la sesiunea de praşă, de cules, şi de fân înţelegeam cum stau lucrurile).

Eh, şi seara ne jucam. Fotbal, „geami-geami”, „ţară, ţară vrem ostaşi”, „raţele şi vânătorii”, „ascunselea”, „prinselea”, iar când se înnopta, ne adunam la bară la glume şi poveşti. Multe dintre ele, dintre băsmelile pe care le ziceau ăia mai mari, nu le înţelegeam, şi mă enervau că râdeau ca proştii, iar pe furiş alţii se şi pupau, da’ eu îi vedeam, chiar dacă era întuneric.

Şi nu ştiam ce înseamnă boala, sărăcia, neputinţele, deşi toate erau împrăştiate pe la fiecare casă cu copii mulţi. Ne jucam şi eram egali în joacă, ne bucuram, cu toate că unii dintre noi ştiau dureros de clar ce-şi doresc şi alegeau să uite.

Şi am râs ca sfecla atunci în seara aia în faţa bisericii, când am stat cu Ovidiu şi cu Vasile la o Denie, că aici vroiam să ajung cu povestea, ca peste ani să-mi dau seama ce simple şi grave erau lucrurile.

- Te rogi, Diana?
- Da.
- De ce?
- Să nu mă mai tundă şi să-mi ia pantofi de lac roşii la toamnă. Tu?
- Eu nu mă rog. Tu pentru ce te rogi, Vasile?
- Eu mă rog să nu-mi moară vaca.

Dacă aş fi ştiut

Niciodată florile n-au durut mai tare ca atunci când mi le-ai adus la ceva vreme după ce ne-am despărţit.

Din după amiaza aia în care te-ai întors de la muncă zâmbind, cu durerea sufocată bine în suflet, cu o mână ascunsă la spate, iar cu cealaltă ţinând o sacoşă în care aveai cumpărată o pâine şi două gogoşi cu ciocolată, eu am mai plecat puţin spre nicăieri.

Mi le-ai adus din senin, de parcă ai fi ştiut că în ziua aia am cumpărat o găletuşă de tablă, cu toartă, cu tot ce-i trebuie, vopsită în alb, şi aş fi vrut să văd cum îi şade împodobită.

Ţineai la spate buchetul bogat de lăcrămioare, iar ele îşi ţineau respiraţia şi parfumul, să nu le ghicesc. Ca nişte copii ce jucau de-a v-aţi ascunselea, pe front.

M-ai detonat şi inima-mi s-a făcut ţăndări, câte o bucată pentru fiecare clopoţel alb din buchet. Le-am aşezat încet în găletuşă şi am încercat să-mi amintesc cum făceam cu gura când aveam un zâmbet de fericire de exprimat. Nu ştiu dacă mi-a ieşit. Mulţumirile însă, au fost sincere, pentru că în acelaşi timp, mă lăsam furată de curăţenia gestului tău. De cuminţenia şi de frumuseţea inimii tale. Apoi, cădeam în celelaltele şi multele amintiri frumoase, cu flori primite de la tine, pendulând între agonie şi bucurie.

Mai pe scurt.

Ştii, Bubu, florile alea aşa de neaşteptate le-am primit ca pe o coroană depusă pe mormântul căsniciei noastre nefăcute.

Florile alea m-au rănit pentru că dragostea, în cazul meu, e o boală.

Florile alea de le-am depus într-un şanţ din creierul meu mi-au amintit, încă o dată, că nu mai sunt nici eu.

Şi dacă aş fi ştiut de ele, nu aş mai fi cumpărat găletuşa de tablă, vopsită în alb, cu toartă şi cu tot ce-i trebuie.

Colţuri

Mă odihnesc între gât şi umărul tău stâng, iar nasul mi s-a agăţat în clavicula-ţi ruptă mai demult. Cea pe care la început ţi-o fereai şi nu mă lăsai să adorm pe ea, de frică să nu se dezlipească, dar care acum ţi-e mai puternică decât un femur.

Mă droghez cu mirosul pielii tale, te inspir adânc, repetat, iar în plămânii mei te condensezi. Te expir uşor, cu frică, sub formă de lacrimi.

O mână mă ţine lipită de tine să nu mă dezechilibrez, iar cealaltă îmi netezeşte părul şi apoi îmi conturează faţa, trecând la limită pe lângă ochiul meu stâng, închis.

Mi-e bine şi mă doare lângă tine. Mă dor toate întrebările la care nu avem răspuns, mă dor visele care nu ni s-au născut, mă dor amputările de speranţă şi trezirile din iluzia lui „noi”. 

Mă doare gândul absenţei şi gândul prezenţei tale şi mă doare că ne dor toate astea.

Că nu murim şi că nu trăim. Că nu ştim cu adevărat de ce, dar nu putem continua sperând să fim.

Degetele tale răsfirate îşi opresc tremurul urmându-şi traseul mângâierii şi îţi spun că de data asta nu mai plâng, îţi spun că de data asta ne vom desprinde zâmbind, pentru că am secat.

Ele nu ştiu că picăturile de apă sărată au hotărât să se arunce prin celălalt colţ de ochi, să alunece departe de amprentele tale sub care ţi se zbate inima.