Într-o noapte m-am foit prea mult. M-am
enervat şi am întins patul, apoi plapuma pe tot patul, apoi într-un şir,
jucăriile de pluş, şi-apoi am rulat-o. Ca pe-un joint.
L-am aşezat la margine
şi l-am parfumat de la distanţă, cât să am senzaţia că ai fost prea obosit să
mai facem duş. Sau că ţi-a rămas totuşi imprimat în piele parfumul, după duş.
M-am lăsat doar într-un tricou de-al tău şi
m-am aşezat cu capul cam pe unde ştiam că-ţi era umărul drept, în prelungirea
pieptului, iar un picior mi s-a modelat automat ca şi cum l-ar fi definit pe-al
tău, ăla de-ţi amorţea odată cu umărul.
Am renunţat să-ţi mai leşin o mână mai jos de
buric - imaginaţia mea a avut o limită- şi totuşi am adormit.
În şfârşit.
Dimineaţa mi-a fost aproape la fel ca atunci
când m-am trezit prima dată fără tine, după ce-ai plecat în căutarea sensului pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu