Eu cred c-a fost o densă amnezie, tu ce zici?

Am închis uşa în urma ta, şi-am ştiut că a fost pentru ultima dată.
Aşa cum numai o primă dată poate deveni singura şi ultima dată.
Şi tu ai ştiut.
Mi-am dat seama după cum îţi stăteau umerii, după cum îţi ţineai capul pe gât şi mâinile adânc înfipte în buzunare, de parcă sperai să-mi întâlneşti măcar un sân dincolo de căptuşeală.
Mai ţii minte cum ne-am minţit atunci de frumos? Cum ne-am îmbrăţişat de parcă plecai să vânezi un cerb? Păreai sigur că seara ne vom încălzi la foc, fără şemineu.
Mai ţii minte cum m-am prefăcut că te cred?
Te întreb serios, eu chiar nu-mi amintesc nimic mai clar decât cum paşii ţi-au fost striviţi de linişte. 

Apoi cum fruntea mea a lovit sacadat, sub vizor, repetând „nu pleca!, nu pleca!, nu pleca!”.>