Noaptea toti visam frumos. Important e cum te simti dimineata

            Într-o noapte m-am foit prea mult. M-am enervat şi am întins patul, apoi plapuma pe tot patul, apoi într-un şir, jucăriile de pluş, şi-apoi am rulat-o. Ca pe-un joint. 

            L-am aşezat la margine şi l-am parfumat de la distanţă, cât să am senzaţia că ai fost prea obosit să mai facem duş. Sau că ţi-a rămas totuşi imprimat în piele parfumul, după duş.

            M-am lăsat doar într-un tricou de-al tău şi m-am aşezat cu capul cam pe unde ştiam că-ţi era umărul drept, în prelungirea pieptului, iar un picior mi s-a modelat automat ca şi cum l-ar fi definit pe-al tău, ăla de-ţi amorţea odată cu umărul.

           Am renunţat să-ţi mai leşin o mână mai jos de buric - imaginaţia mea a avut o limită- şi totuşi am adormit.

În şfârşit.

Dimineaţa mi-a fost aproape la fel ca atunci când m-am trezit prima dată fără tine, după ce-ai plecat în căutarea sensului pierdut. 

Fractura logicii

Dacă viaţa e o minune şi dacă orice minune ţine trei zile, de ce se tot depăşeşte termenul..? :P 

Cea mai grea meserie

Cea mai grea meserie e cea de înger păzitor. 

Săracul, vorbeşte cu surzii, cu încăpăţânaţii, păzeşte şi oblojeşte, scoate din belele pramatiile inconştiente, remediază situaţiile dezastruoase în favoarea sufletelor îmbrăcate în trup, şi între timp, după atâtea eforturi, nici măcar nu îi este recunoscută prezenţa. 

Ce să mai vorbim de mulţumiri.

PS: Îmi imaginez cum Îl trimite Doamne-Doamne pe îngerul meu, la mine. “Mergi, că nebuna iar o face pe deşteapta. Iar îşi dă foc.” “Oh, Doamne, nu…”. Şi îşi ia casca şi mitraliera şi vine să-mi şteargă nasul mai întâi.

Sa-ti spun un secret

Pe Dumnezeu cel mai bine Îl vezi printre lacrimi. 

Un fapt

O amintire frumoasă, rămâne frumoasă orice s-ar întâmpla, însă nu îşi depăşeşte niciodată condiţia de amintire. 

Instructiuni

Vorbele pot compune minciuni. Pot confecţiona aripi, pot recompune prezenţe, pot descompune fiinţe. Pot întregi, pot vitregi. Te rog, ai grijă ce-mi spui. 

Terapie

Hai, repetă după mine: sunt fericit. 

Mă aflu în locul potrivit.

Aerul mi-e suficient. 

Nu mă doare niciun umăr. 

Acum respiră şi spune-mi că nu sunt decât bulgărele ăla de pământ care, în fărâmiţarea sa, te-a intuit, dar care nu a ştiut niciodată câte mănunchiuri de frici ai ţinut la spate. 

Te simţi mai bine? 

Eu cred c-a fost o densă amnezie, tu ce zici?

Am închis uşa în urma ta, şi-am ştiut că a fost pentru ultima dată.
Aşa cum numai o primă dată poate deveni singura şi ultima dată.
Şi tu ai ştiut.
Mi-am dat seama după cum îţi stăteau umerii, după cum îţi ţineai capul pe gât şi mâinile adânc înfipte în buzunare, de parcă sperai să-mi întâlneşti măcar un sân dincolo de căptuşeală.
Mai ţii minte cum ne-am minţit atunci de frumos? Cum ne-am îmbrăţişat de parcă plecai să vânezi un cerb? Păreai sigur că seara ne vom încălzi la foc, fără şemineu.
Mai ţii minte cum m-am prefăcut că te cred?
Te întreb serios, eu chiar nu-mi amintesc nimic mai clar decât cum paşii ţi-au fost striviţi de linişte. 

Apoi cum fruntea mea a lovit sacadat, sub vizor, repetând „nu pleca!, nu pleca!, nu pleca!”.>

Atentie la gropi

Dragostea nemanifestată o vreme, prea multă şi hapsână, se transformă la cea mai mică zdruncinătură, într-o vomă emoţională. 

porunca apocrifa

Diana mea, să nu-ţi faci chip cioplit din pământuri uscate, oricât de frumoşi ar avea ochii, şi nici să te închini lui. E păcat de tine. 

Neam prost

Am bătut la poarta cărnii tale, am pus urechea să te ascult, iar pielea îţi era compactă. Nu lăsa nimic să treacă prin ea. Niciun gând, nicio emoţie. 

M-am îndepărtat, gândind că nu-i nimeni acasă. 

Că nu eşti, că nu ai fost niciodată. 

O posibila explicatie

Cred că degetele nu se termină acolo unde le vedem, ci în prelungirea lor, acolo unde formează un mănunchi, împreună cu ale acelui om la care te gândeşti. 

Poate de asta îmi scapă printre degete orice.

Dă-mi drumul, mă ţii legată! 

Zi ca nu-i asa

Frumuseţea care vine din interior nu te transformă într-o zână, ci în „cea mai bună prietenă”.  

Comportament deviant

Ce fac eu când mă îndrăgostesc?  

Scriu până ameţesc, trăiesc o poveste teribilă în cuvinte, îl compun şi-l descompun pe bietul om după bunul plac, vorbesc cu el- în cel mai bun caz cu fotografia lui în faţă, mă supăr şi-apoi mă controlez. 

Inainte sa adorm, îmi zic: „ce viaţă tumultuoasă trăiesc”. 

Reciprocitate

Peste sicriul tău nu se va arunca pământ. 

Voi fi acolo şi voi răsturna peste tine tot ce ai lăsat în urmă. Tot ce nu ai trăit. Tot ce ţi-a fost frică să recunoşti, să accepţi, să dăruieşti. 

Voi avea grijă să-ţi iei cu tine tot bagajul: amintiri, regrete, promisiuni, iubiri, dar mai ales nenorocitul ăla de vis de nu mi l-ai rostit niciodată. Visul ăla care te-a târât o vreme prin viaţă, care te-a anesteziat când ceva te-a durut, care a fost mai adevărat decât tine sau decât mine, decât lumea din care vom pleca. 

Vei fi îngropat în tăcerea ta intactă, învelit în răceala ta impusă şi calculată, iar eu voi fi acolo să nu mai fac nimic. Să te privesc prin ochii tăi, pe care i-am oprit ca breloc de chei. 
Roagă-te să mor eu înaintea ta, şi dacă aşa se va întâmpla, să faci aceleaşi lucruri pentru mine. 

Evident ca nu. Sunt doar putin geloasa

Oare în viaţa oricărui bărbat, oricât de însurat sau doar fericit, există la ceas de întuneric, întors cu spatele şi încins la brâu cu mâna femeii sale, o imagine a alteia? 

A unei femei „prea” şi „foarte” şi „cea”, tocmai pentru că nu e a sa? 

A unei femei la fel de conştientă, ca cel care o ascunde îndărătul pleoapelor, că nu va putea niciodată să încropească un „noi”, oricât de efemer? 

Sau oare în viaţa fiecărui om întotdeauna va exista o persoană absentă iconificată (nejustificat)?