Mireasă pe năsălie

Mai demult, am băut un ceai într-o casă boierească veche cu o doamnă pe care o iubesc, fără să ţin cont că aş putea vreodată să aflu că nu va mai fi.

Mi-a acordat atunci cam patru ore din viaţa dumneaei şi o bucată mare din amintirile şi din emoţiile pe care le ţinea cu uşurinţă într-un corp mic şi delicat. Multe lucruri greu de dus mi-a împărtăşit, mai multe decât am simţit că poartă în vocea caldă de doamnă fină, înţeleaptă şi bună prin înţelepciune.

N-aş fi bănuit că a trăit tot ce mi-a povestit. Ar fi avut toată înţelegerea să se urâţească şi să se acrească, să devină o babă, dar nu - a rămas o frumoasă, indiferent de unghiul din care o priveşti. Din interior sau din exterior.

Mi-a rămas în minte, sub formă de secvenţă de film ce nu s-a turnat niciodată, amintirea zilei nunţii ei.

„Dragă Diana, când eram ca tine, am iubit pe cineva cum citisem în romane, iar el mă iubea mai mult decât putuseră să scrie autorii acelor romane, dar părinţii noştri nu au fost de acord să ne căsătorim. Tinereţea mea se petrecea în vremurile în care boierii nu-şi lăsau fetele să se mărite cu băieţii de rând, ci cu cineva pe măsura averii lor. Îmi găsiseră ei un mire urât la suflet, care îmi provoca silă numai cât mă privea, dar care era în portofel aşa cum şi-l doreau părinţii mei.

Poate că ai mai auzit poveşti de astea, dar chiar şi acum când îmi amintesc, mi-e greu să accept că eu am trăit una din ele.

Mi-au pregătit nunta cu tot alaiul, cu tot ce trebuia, iar viitorul mire, deşi ştia cât de urât mi-era, trecea din când în când pe la noi să-mi amintească numărul zilelor rămase până la nuntă. Parcă aşa se răzbuna el pe faptul că nu-l puteam iubi.

M-a vrut mireasa lui cu orice preţ. Nici nu cred că m-a iubit cu adevărat, ci m-a vrut a lui din ambiţie, din orgoliul rănit că nu-l acceptam, şi pentru că treceam în văzul tuturor drept o fată foarte frumoasă, dintr-o familie bună. N-am avut putere să mor sau curaj să fug, să fiu dezmoştenită, şi-n ziua nunţii mele am fost dusă la biserică plânsă, ca o condamnată spre eşafod.

Când a început slujba de cununie, am leşinat. Ai mei începuseră să se agite şi să se gândească să amâne totuşi nunta, până când mi-aş fi revenit. Se simţeau uşor vinovaţi mai ales din pricina privirilor invitaţilor care îi condamnau fără cuvinte, dar mirele nici nu a vrut să audă. A cerut să fie adusă năsălia pe care stăteau morţii la priveghi, să mă aşeze pe ea şi să se continue slujba.

Şi aşa s-a petrecut. M-a stropit cu apă, m-a pocnit de câteva ori şi m-a aşezat culcată pe năsălie, abia conştientă după leşin.

Nimeni nu s-a opus, nici măcar preotul, pentru că mirele a poruncit să se continue slujba.

Mi-au pus coroana de împărăteasă pe cap, m-au purtat cu năsălia în jurul mesei la „Isaia dănţuieşte”, mi-au aşezat verigheta pe deget şi la final m-a sărutat ca de adio, îmbrăţişându-mă cu tot cu scândurile pe care eram aşezată. A fost un fel de adio, pentru că atunci în mine a murit o bucată de suflet, pentru totdeauna. Am trăit cu o părticică de suflet, pentru că doar atât mi-a mai rămas din ziua aceea.

M-a vrut mireasă cu orice preţ, şi m-a avut. Am trăit o viaţă alături de el (din nou, familiile nu au acceptat ruşinea unui divorţ) şi cu celălalt în minte şi în suflet, iar când şi-a dat sufletul, după o lungă vreme de boală grea, m-a chemat să-l ţin de mână şi să-mi ceară iertare. 

L-am sărutat apăsat pe buze, aşa cum mă sărutase el la nuntă şi i-am şoptit: Te-am iertat demult. Şi tu să mă ierţi... (I-a căzut o lacrimă pe faţă şi-a început să se răcească.) ...pentru că n-am putut să te iubesc niciodată.”


Oare cum ar fi fost de mai minunată doamna mea, dacă ar fi avut sufletul întreg să iubească? Dacă nu i-ar fi murit o mare parte din el în ziua nunţii?

Cruce pe roţi

Am fost odată la mănăstirea Antim. Undeva pe la Unirii, mergând pe strada Justiţiei, pe dreapta. Treci de poartă şi intri într-o altă lume - i-aş spune „atemporală”, dar e un termen clişeic, aşa că spun că din stradă treci o poartă ce ţine nişte ziduri solide şi ieşi din Bucureşti. Auzi păsări şi linişte.

Am fost acolo într-o după amiază de duminică în care aveam senzaţia că nu mă aflam bine în viaţă. În viaţa mea. Şi voiam să mă rog să înţeleg ceva. Nu ştiam ce, dar voiam să nu plec aşa cum am venit. S-a milostivit Dumnezeu şi mi-a oferit o lecţie la care încă mă gândesc şi la care sper să nu fiu scoasă vreodată la tablă.

Mai văzusem eu cruci purtate de oameni, mai primisem lecţii, dar acolo, la Antim, am văzut cum se poartă o cruce specială, fără cusur, cu demnitate de martir.

Un bărbat la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat curat, ascunzându-şi discret sărăcia, împingea un scaun cu rotile în care şedea paralizată soţia sau mama sau sora sa. Femeia privea înainte şi nu i-am întâlnit ochii, dar am simţit că nu o mai durea nimic, poate nici sufletul, ci se lăsa purtată de roţi şi de mâinile bărbatului care avea grijă de ea. Nu mai avea nici vârstă, ci doar o bonetă verde pe cap, pe care omul i-o mai aşeza din când în când, atunci când i se deranja. Cu siguranţă că el era cel care avea grijă de ea. Spălat, gătit, hrănit, schimbat. Tot.

Omul de la Antim îşi purta crucea sub formă de scaun cu rotile prin biserică şi ridica în braţe din scaun femeia inertă, atingând-o de icoane. Apoi o aşeza la loc cu grijă, îi desena semnul sfintei cruci şi abia apoi se închina şi el, sărutând aceleaşi icoane. O purta senin, cu inima uşoară, ca şi cum ar fi udat o floare cu o stropitoare mică. Fără să se enerveze, fără să răsufle greu, avea o naturaleţe şi o normalitate în mişcări, de parcă noi ceilalţi care puteam merge aveam un handicap şi o povară. El nu avea.

După ce s-au închinat, pe ea a aşezat-o lângă mine, pe partea femeilor, iar el s-a aşezat la bărbaţi. Nu am putut sta în picioare şi m-am topit uşor, în genunchi, lângă cărucior. Am rămas acolo gândindu-mă la suferinţele celor doi, la faptul că şi eu am fost purtată de altcineva când am fost paralizată sufleteşte, şi m-am rugat cu ruşine. Închipuitele mele probleme au dispărut şi m-am ridicat să merg să le rezolv.

Am plecat de acolo cu ceva mai multă recunoştinţă şi cu gândul la crucea pe roţi.

Degeaba îţi va ninge

Mi-ai cerut timp şi ţi l-am dat. Pe tot, deşi nu aveam nici pentru mine. Ce puteam să fac? Bine că nu mi-ai cerut să-ţi donez un rinichi.

Te-am aşteptat. Am avut răbdare să te cauţi, să vezi cine ai devenit de când te-ai întrebat ultima oară, până când m-am temut că ai murit. Am aflat că, într-un fel, ai făcut câţiva paşi spre moarte, ca noi toţi de altfel, dar că nu ai murit. Tu nu, ce simţeai cândva pentru mine, da.

„Te-am iubit un anotimp, Diana. Doar atât, nici o zi mai mult. Te-am iubit prea devreme, prea din senin, cel mai mult în dimineţile cu ceaţă în care tu dormeai şi eu mă gândeam că afară degeaba va ninge în curând, dacă nu mă voi uita pe geam de pe o claviculă de-a ta. A fost prea mult şi am vrut timp să pot fugi. Am reuşit. De ce? De tine şi de tot ce aş fi fost lângă tine. Când nu ai fi dormit. Ştii că dimineaţa tu dormi prea mult?”

Serios? Cum poţi să-mi spui asta acum, când eram atât de convinsă că nici nu ai existat? Eu ce să fac cu prostia asta pe care mi-ai zis-o acum, când credeam că nu va conta dacă mi-o vei spune cândva? Şi da, ştiu că dorm cam mult. Închide uşa pe dinafară, e curent.

Se pare că dragostea pe ceaţă rămâne în aer. Reapare ca o răceală netratată la timp, dar dispare de la sine, când aproape te tâmpeşti întrebându-te ce s-a întâmplat de nu s-a întâmplat şi de ce tot sau de ce nimic.

Dacă mă uit în jos, îmi văd mâinile. Nu mai suport să-mi văd mâinile şi nu am ce să fac, nu le pot schimba. Sunt nevoită să trăiesc cu ele câte zile voi avea. Mâinile astea care ţi-au stat o vreme cravată la gât şi care ţi s-au prins brăţară la câte o încheietură. Destul de puţin timp şi totuşi s-au uzat. Au ruginit. Sentimentele, zic. 

Să nu-mi văd mâinile, mă uit numai în sus. Merg mai greu, dar mi-e mai bine.

A semănat mult a dragoste tot, dar nu a fost. Toate patimile seamănă bine a dragoste, iar dacă aşa-zisa dragoste nu a rămas, înseamnă că nu a fost. Vorbesc de dragostea pe care mi-ai proclamat-o independentă de tine, după ce a dispărut, şi de care te-ai dezis de atâtea ori, încât îmi pare rău că nu te-am pus să-mi scrii un bilet semnat.

Nu sunt supărată. Îmi spun mie (pe tine oricum nu te interesează), doar că scriind aici că „nu sunt supărată”, îmi vine să-mi dau palme. Cum se iese din vârsta de 20 şi ceva de ani?

În fine, aflu eu, şi ies. Şi să ştii că acum am 27 de ani, iar de la tine încoace dorm mai puţin şi ofer tot. Mai puţin Timp.

PS: Să fii sănătos. Nu eşti şi nu ai fost niciodată.

Greşeala de a mă întreba

- Tu iubeşti, Dian?

- Nu ştiu, Fab, cred că da. 

Deşi uneori mă îndoiesc, gândindu-mă că poate că eu nu ştiu să iubesc, că poate nu am iubit niciodată pe nimeni, că sentimentele mele au fost prea mărunte şi că poate că de acum încolo voi învăţa să iubesc cu adevărat. 

Cu adevărat...sună ciudat, dar cred că numai Dumnezeu ştie să iubească plenar, total, infinit, pentru că nah, El e Dragostea Însăşi. El poate. Oamenii, după ce au păpat din pom, au pierdut capacitatea dumnezeiască de a iubi şi poate că de asta au plâns. Le-a rămas să iubească uman. Imperfect. E greu, Fab, să vorbesc despre dragoste, când nu ştiu cine sunt. Cel puţin în momentul ăsta, nu ştiu cine mai sunt. 

Poate că voi şti să iubesc când mă voi afla, pentru că în mintea mea, dragostea presupune să ştii cine eşti. Să ştii cât eşti, din ce oferi... Să te laşi iubit ştiind că vei rămâne întreg, dăruindu-te. Fără pic de egoism, fără poftă, fără moarte. Cam aşa cred că se iubeşte adevărat. În rest, fiecare după cum poate. 

Mă gândesc că iubesc atunci când pot să închid ochii şi să mă arunc ştiind că voi fi prinsă. Nu pot face asta, încă. Umblu cu o paraşută pe sub piele. 
Cu toate astea, cred totuşi ca iubesc fără ştiu. Altfel aş fi murit până acum. Nu cred că ţine un om în viaţă altceva decât dragostea, în oricare din formele ei. 
Apoi mi-e frică să spun că iubesc, pentru că dragostea asta de care îţi scriu acum cred că implică şi smerenie. Ori dacă spun răspicat, mi-e frică să nu o pierd. Dragostea e fragilă. 

Pot să spun că dragostea e cât pot să iert? Ar putea fi aşa, îmi face bine să cred asta. Ce ştiu sigur e că nu cred în dragostea strigată la gard. Trâmbiţată. Expusă aiurea, gălăgios.  În mintea mea, se iubeşte curat în linişte, se vorbeşte la ureche, sau nu are nevoie de multe cuvinte, pentru că se simte. E molipsitoare.

Spun des te iubesc, dar nu pun medalii. Spun des te iubesc, să trezesc iubirea în cei cărora le spun teiubescurile. Aş putea să-ţi scriu multe, Fab, pentru că iubesc puţin, dar pentru că undeva am nevoie să mă opresc şi să mă odihnesc, îţi spun că pentru mine dragoste e atunci când nu te întrebi dacă e, dar primeşti constant răspunsul că e. Că dragostea mea e libertate şi puterea jertfei pentru Dumnezeu care se odihneşte în oameni şi în tot. E puterea de a renunţa şi de a iubi cu încăpăţânare tot. Dragostea e de atâtea feluri încât poate purta numele tuturor celor iubiţi şi a ceea ce iubeşti. Dar mai întâi, e nevoie să te primeşti.

Nu ştiu, Fab. Tu ce mai faci?

Salvare într-o căciulă de nurcă falsă

La 18.28 în metrou, flancată etanş de „stimaţi călători” ca şi mine, îmbrăcaţi bine (o să scriu altă dată cum îmi vine să mă trântesc turbată, în agonie, la pământ din pricina hainelor multe şi groase). Nu am cum să-mi mişc mâinile, mi le-au prins pe lângă corp. Mă gândesc: „Dacă mă mănâncă acum capul sau orice altceva, ori dacă mă gâdilă nasul, va trebui să îmi repet că sunt mai mult decât trupul meu, pentru că nu am nicio şansă de a remedia problema.”

Evident, a început să mă gâdile nasul drăceşte.

Îmi repetam că sunt mai mult decât o senzaţie corporală în timp ce dădeam ochii pe bulgari, de nervi. O doamnă cu căciulă de nurcă falsă, fixată în mine şi cu o mână prinsă de cordica de plastic, mi-a zâmbit. Cu rânjet, i-am zis că mă gâdilă nasul. „Stai că se rezolvă” (de parcă aş fi avut unde să plec) şi a început să-mi îndese şi să-mi netezească părul în căciulă, iar apoi să-mi mângâie cu simţ de răspundere tot nasul. „Mai bine?”. Da, bogdaproste, îmi pierdeam minţile. Ne-am pus pe râs, noi două şi toţi cei din jur care au observat scena.

„Să ne oprim din râs, că transpirăm, şi-atunci chiar nu mai avem scăpare...” zic eu. Nimic. Abia la 18.42 erau zâmbete reţinute peste tot şi eu pe un scaun.

Bine că m-a mâncat doar nasul şi bine că a fost foarte drăguţă doamna cu căciulă de nurcă falsă.

Superbă şi singură

După ce închid uşa în urma ta, rămâne un gol atât de tangibil încât pot să-l mototolesc şi să-l arunc afară, după tine. 
Nu te-aş nimeri, eşti demult în cădere cu liftul, aşa că mă aşez pe jos şi rememorez toate secundele petrecute cu tine. 

Nu ai cum să mai rămâi, nicio problemă, înţeleg, doar că atunci când ajung la „eşti minunată şi atât de”, mi se face silă şi nu te mai înţeleg. Prea m-am obişnuit cu „eşti minunată”, rămânând apoi singură. 

Se pare că în cazul meu acest cuvânt ascunde o neputinţă, o boală, sau ceva care mă menţine constant superbă (?) şi singură. 

Poate că ar trebui să nu ne mai vedem, ştiu deja că sunt minunată şi ştiu deja că nu vei rămâne.

Ce rost mai au întâlnirile astea care vin de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde?

Să nu îndrăzneşti să-mi răspunzi.