Nikos

Nikos avea 23 de ani, încă unul de studiat la medicină-în Timişoara şi trei ore până să zboare acasă-în Grecia. 

Aşa că fără să ştie Bucureştiul, a pornit să viziteze câte ceva, în Centru. La mama naibii, mai exact. 

Pe drum, în autobuz, eu am bocit constant, fără să mă ascund. Tocmai îl lăsasem să plece din ţară pe omul de-l iubeam cel mai mult pe lumea asta, şi plângeam ca şi cum a fost deportat în Siberia. Cumva pe-aproape, doar că la întoarcerea sa, eu nu am mai fost aceeaşi-dar asta e o altă poveste. 

Înalt, blond, ochi albaştri- Nikos îmi era total antipatic mai ales pentru imprudenţa de a se aşeza fix lângă mine când erau atâtea locuri libere în autobuz. Mi-am văzut de treabă şi-am plâns în continuare, fiind totuşi atentă să nu-mi las mucii să atârne. 
După vreo jumătate de oră, săracul a început să se panicheze. Şi-a dat seama că s-ar putea să piardă avionul dacă bâjbâie aiurea. Aşadar, a îndrăznit să mă întrerupă. 

Timid, calm şi cald, nici serios, dar nici zâmbind larg (cum am aflat că putea), ca să nu fie prea mare contrastul între noi. Am făcut cunoştinţă, m-am prins că nu e român, mi-a spus ce e cu el, scopul şi durata călătoriei, şi nelămuririle legate de timpul necesar întoarcerii în aeroport, încercând să viziteze orice până la plecare. 

Aproape după fiecare frază eu dădeam să închei conversaţia şi să mă întorc la plâns. Nu aveam nicio dispoziţie de a socializa cu un străin fermecător. Eu sufeream, şi vroiam să fiu lăsată în pace să sufăr ca la carte, nu să mă buşească râsul la cuvintele lui stâlcite, la încercările lui de glume, nu să mă trezesc curioasă să aflu de ce studiază în România şi nu în Grecia, nu să-mi povestească de familia lui şi de planurile sale de viitor. 

N-am avut de ales. Prea era naiv şi sincer, prea neajutorat şi debusolat. În scurtul timp de-l avea la dispoziţie, ne-am plimbat puţin prin Centrul Vechi şi-apoi am mers la Patriarhie. Nu, nu să ne căsătorim. 
 Am vorbit mult ştiind că e un străin străin ( :P ) pe care nu-l voi mai vedea niciodată, şi-atunci gândurile mele vor fi în siguranţă la el. Şi el a procedat la fel. Nu am schimbat niciun contact, şi nici nu a fost nevoie să stabilim treaba asta. 

L-am dus apoi să ia 783-ul. 

La despărţire, am auzit în îmbrăţişarea lui cuminte: „Eşti o fată foarte tare bună, şi Dumnezeu te va ajuta în tot ce va face. Îţi mulţumesc.”.

Prea naiv...am rămas totuşi să-i zâmbesc la geam, pentru că-mi luase, temporar, cu el în bagaj plânsul, şi-am încercat să aflu până la urmă care a avut grijă de care.

Da-i timp si fa-ti vant

Iau o revistă cu poze cu bărbaţi, o răsfoiesc, aleg unul şi aştept câteva minute în linişte. 

          Apoi o sun repede pe prietena mea cea mai bună şi îi spun că m-am îndrăgostit irecuperabil de un tip, dar că tipul nu e foarte comunicativ, ba chiar e rezervat, că e posibil să fie într-o relaţie, dar că totuşi tăcerea lui are ceva misterios, că m-a privit cumva absent, dar cu interes, şi în fine, că nu ne-am întâlnit întâmplător.
          Ea mă linişteşte când îmi pune problema din perspectiva lui: are tăcerile mobilate, are nesiguranţele lui, trece printr-o perioadă grea şi confuză. Conchide: stai liniştită, dă-i timp, o să te caute sigur. 

O cred. 

          Între timp, cunosc vreo câţiva tipi faini, dar n-am ce le face, eu sunt îndrăgostită deja şi aştept să mă caute principele ăla cu drame existenţiale, de care sigur îl voi vindeca, pentru că dragostea învinge photoshopul. 
          Când mă supăr pe el, îmi mai cumpăr o revistă, dar mă întorc la vechea aşteptare, pentru că deja îl iubesc. 

Complicată mai e viaţa asta.

Vis cu muraturi

Băi iubirea mea, pentru tine aş fi stat acasă şi aş fi făcut tocăniţă de cartofi, aş fi pus murături, aş fi lustruit oglinzile şi geamurile, iar hârtia igienică ar fi stat milimetric la locul ei. Aş fi legănat cei opt copii ai noştri până aş fi căzut moartă, dar dimineaţa aş fi înviat de fiecare dată ca să-ţi pregătesc micul dejun şi cafeaua.

Dar nu.

Tu ai plecat, şi-atunci nu mi-a mai rămas decât să am succes, să strălucesc, să-mi împlinesc visul cu murături, pe bucăţi, cu fiecare fals care-mi trece pragul şi rămâne până dimineaţa.

Pe aici, pe undeva

Soţul meu e undeva prin apropiere. 

Stau la portiţă absentă, cu un mac după ureche şi mă fac că dau cu var scândurile din gard. Mă rog, sunt fericită preventiv, pentru când am să-l întâlnesc. 

E un bărbat destul de golan şi destul de gentleman. Destul de inteligent încât să pară fascinat de mine, destul de cult încât să mă fascineze. 

E musai să creadă în Dumnezeu, dar broboada să o port doar eu. 

Serios şi ghiduş, cald şi ferm, prezentabil şi imperfect. Şi dacă nu cer prea mult, să poarte barbă. 

Ah, era să uit, unul din noi va trebui să muncească, eu sunt actriţă(?). Şi totuşi fişa postului e încă în lucru. 

Te rog, bunico, repeta-mi...

Era o dimineaţă de toamnă, înainte de plecarea acasă, la Oneşti. Ai mei mă uitaseră cam pentru ultima oară la bunici, iar în verile care au urmat mi-a fost tot mai clar că nu se pregătesc să mă abandoneze. Din păcate. Pentru că îmi închipuiam că dacă o vor face, mă vor lăsa la ţară, la bunici, iar acolo mereu voi fi fericită, atâta vreme cât Aneta şi Gheorghe nu vor îmbătrâni până la capăt.

Nici nu m-au abandonat, dar nici bunicii nu au rămas cum îi ştiam. Poate de asta au şi plecat de tot, mai târziu.

Urma să trăiesc prima zi de şcoală, de vreo două ori.

(Vinerea am fost la Şcoala nr.5 şi, pentru că nu proveneam dintr-o familie „bună”, tovarăşa învăţătoare nu m-a primit în clasă -am fost strigată de pe o hârtie, de o altă învăţătoare – iar luni, am fost din nou în prima zi de şcoală, într-o altă şcoală- nr.10.)

Eh, şi în dimineaţa aceea, a plecării, stăteam pe patul de lemn şi cu saltea de paie (frumos acoperit de pături ţesute de bunica) şi-mi bălăngăneam picioarele, să nu adorm. Îmi venea să plâng de somn, şi uşa de la casă era deschisă, şi era răcoare, şi abia se lumina afară (cât să văd mărul din faţa casei cum stă neclintit la vânt).

Aşa m-aş fi băgat iar în pat să mai dorm puţin, dar îmi ziceam că trebuie să mă antrenez pentru şcoală- şi chiar mă ţinea destul de bine gândul ăsta. Îmi spuneam că odată obişnuită, nu-mi va mai fi somn dimineaţa niciodată. Mai târziu însă am înţeles că sunt fără leac.

Aşa...toţi erau împrăştiaţi „la spate” (o anexă a gospodăriei) să facă bagajele, iar eu îi aşteptam să fugim după autobuz. Şi vine bunica lângă mine, se aşază şi-şi bălăngăne şi ea uşor picioarele, ţinându-mă de-o mână. Mă mângâia cu cealaltă, de parcă sângele îmi drena numai sub impulsul ei uşor. Şi-mi vorbea bunica aşa cum îi vorbea unui om mare, şi mă învăţa de bine, şi simţeam atunci că nu are nici mama dragoste mai mare ca a ei.

Nu-mi mai amintesc nimic din ce mi-a spus atunci. Nimic. Oricât mă străduiesc, oricât plâng uneori dimineaţa înainte de răsăritul soarelui. Nimic.

Orice altceva din copilărie îmi amintesc, dar nu acea dimineaţă, când sunt convinsă că bunica mi-a profeţit despre viaţă. M-a sfătuit cu folos, tainic, şi eu am uitat tot.

Groaznic sentimentul amneziei. Cine ştie ce-aş fi putut evita daca mi-aş fi amintit ce mi-a spus ea atunci... 

Fragment dintr-o poveste nescrisa

Numai eu puteam să-i fac o cafea unui proxenet, să primesc (plătind) cu dezinsecţia în casă, deşi nu aveam gândaci, să părăsesc un om capabil să mă iubească inconştient şi până la capăt, să accept alt loc decât primul în viaţa cuiva sub pretextul că sunt bolnavă de acel om, să-mi cer iertare când nu am greşit sau pentru că sunt, şi să recunosc toate astea.

Numai eu puteam să înţeleg, trăind, că tot ce judeci, devii.

Obicei la Billa

La casa, in Billa.
" - Te grabesti? (in timp ce cauta un cod intr-un catalog)
- Nu, am iesit la lene, in pijamale...
- Pai ne-am obisnuit cu tine asa. Daca nu vii doua zile pe-aici, sau daca vii imbracata normal, ne intrebam daca esti bine." (se intorc si celelalte casierite si o aproba zambind)

Sa nu riscam aiurea

„Dacă mănânci direct din oală, îţi plouă la nuntă.” – o vorbă din sat, de la bunici.
Vorbe...

Da, Diana, dar dacă o fi adevărat? Ia o lingură şi nu risca aiurea, tre’ să fii sigură totusi, de ceva - mi-am zis pedalând hrăpăreţ la tocăniţa de cartofi.

Nu fi tampit si nu rata o Intalnire

Bai, cand ti-e dor de Dumnezeu, uita-te in ochii unui copil. 
Taci si priveste. Atat.
Nu te juca aiurea, nu te stramba, nu incerca sa ii fortezi zambetul. 
Ai sa pari tampit subestimandu-l, si ratezi o Intalnire.