Peturi

Aşteptarea şi Speranţa mi-au fost din totdeauna animalele de companie pe care le-am purtat cu mine prin toate etapele... sau oare ele au avut mereu o mică diană speriată, fidelă şi răbdătoare?

Am avut o lesă cu două capete pe care le-am strunit cu blândeţe, când ieşeam la plimbare... sau colierul de l-am purtat mereu la gât m-a ţinut în loc în tot acest timp?

Ciudat. Nu ştiu. Nici eu, nici ele, nu am opus rezistenţă. Eu una am fost atât de sigură că le controlez, încât le-am lăsat libere să plece, de vor, prin vecini. Nimic. Au dormit lângă mine, în pat, nu m-au părăsit o clipă. Sau, mă rog, nu le-am părăsit. 
Oricum, aveam senzaţia că trăiesc. Până într-o zi, când mi-am mai achizitionat un animaluţ: Incertitudinea. Se înţelege de minune cu celelalte, mă simt mai liniştită.

Acum ştiu sigur că mă vor dresa şi voi pleca singurică la casa de nebuni.  Cu lesa târâş.