Florile intotdeauna flauseaza

Îmi place să mă holbez pe furiş la bărbaţii care ţin în mână flori spre dăruire. Îmi iau mina de indiferenţă, poate chiar acră-preocupată-de-orice-altceva şi zâmbesc în mine, cu drag, analizându-i.

Întotdeauna au un ceva în privire, în gesturi, în poziţia în care aşteaptă sau se deplasează. O expresie demnă de studiat, mai ales când se află în locuri ticsite de oameni (în metrou, în autobuz, în staţii, în strada-loc-de-întâlnire). Atitudinile sunt mereu diferite, şi felul în care ţin în mână florile vorbeşte despre ce se petrece în ei în acel moment.

Nu mi s-a confirmat niciodată, dar cred că aproape îmi dau seama cui vor să le dăruiască (mamei, surorii, bunicii bolnave din spital, sau unei fete nerudă), dacă sunt din proprie iniţiativă, sau dacă gestul e obligat-nevoit, ce simt pentru acea fată - dincolo de dragul şi de speranţa că vor reacţiona pozitiv, a câta întâlnire e, dacă sunt flori de cucerire sau flori de împăcare, de disperare sau de înverşunare, dacă întârzie sau dacă ajunge prea devreme şi se gândeşte cum să-şi petreacă timpul în aşa fel încât să apară la timp, dacă se gândeşte la ce-i va spune sau dacă îşi imaginează cum va decurge întâlnirea, dacă au mai dăruit acelei fete flori, sau alteia, dacă e insistent sau dacă e timid ca o ceapă.

Indiferent în ce stare îi găsesc cu flori în mână, îmi vine să mă duc la ei şi să-i felicit, să-i încurajez, să le organizez un flashmob cu dans şi cântec, pentru că florile chiar spun pe scurt “îmi place să te bucur, te preţuiesc”.

Atâta vreme cât trăiesc în vază florile, persoana de le primeşte îşi aminteşte zâmbind că sunt de la tine (primitoarea de flori nu te uită nici după ce le aruncă, dar mai sigur e să tot împrospătezi episoadele cu flori).

Florile întotdeauna flauşează. Dăruiţi-le zâmbind şi cu încredere!