Pending

Mă trezesc  la 4 dimineaţa, în aplauze - aşa îmi sună mie soneria (e autoironia mea preferată, mă înveseleşte şi mă plesneşte în acelaşi timp, o aroganţă copilărească de care mă bucur când las oamenii să mă aştepte la uşă ) şi primul gând care mi se prelinge ca o bală la raceală e „Nu deschid, oricine ar fi. Iisus se descurcă fără să mă ridic.”

Insistă.

Nu ştiu cât e ceasul şi mă conving să nu mă mişc deloc, pentru că aşa cum stau acum fuzionez cel mai bine cu patul, cu pernuţa de sub un cot, cu un colţ de cearşaf captiv între doi pioni ciungi de la picioare.

Insistă. Publicul e în delir, cu palmele înroşite, transpirat şi suprachatarsizat. „Bine, dom’le...vin.” Bâjbâi după telefon cu o mână ageră ca o tarantulă beată, îmi dezlipesc un ochi, ăl mai mic, şi văd că-i noapte,  şi că nu greşesc teribil dormind.

Deşi nu mai sună, aprind becurile în toată casa (46 mp) şi mă agăţ cu un ochi în vizor. Celălalt. Fac schimbul între ei, şi abia apoi deschid.

Mă trezesc de tot când îl văd cu un boscheţel de brocolli, cu fundiţă,  într-o mână  şi cu o caserolă cu ceva-gătit- de- el (cred),  în cealaltă.  Îmi zâmbeşte de după brocolli şi mi-l oferă ca pe un buchet de flori, iar eu mă port ca atare. Zâmbesc şi eu, reţinută, bucuroasă că nu-mi aude gândurile. 

Linişte până la ziuă. Sau câteva secunde.  

-          Aş vrea să nu mă înţelegi greşit...Pot să rămân?