Lucru manual

Aştept să se potolească această vijelie (şi să renunţ la referile la Vişniec), după care ies pe balcon să-mi compun un om de zăpadă. 

M-am gândit să nu ies în parc sau în faţa blocului pentru treaba asta, pentru că nu vreau să-mi las omu’ de zăpadă singur pe frigul asta, să faca pipi pe el labradoru’ vecinului sau alţi căţei ce-şi scot prietenii la plimbare. 

Apoi, în caz că mi-e prea frig, de pe balcon ajung repede în casă, îmi revin, şi revin cu forţe proaspete la el (lui îi voi spune că pun de o cafea). 

Am să-i spun omului de zăpadă „Băi, noi nu suntem din ăia c-o iubire de-o vară...Noi suntem suflete gemene, până când primăvara ne va despărţi, ai înţeles? Care prinde primul primăvara, să o păstrezeee!... Până atunci mai e o grămadă, s-ar putea să dureze o veşnicie şi ceva iarna asta...Auzi, nici nu ştiu care pe care îl clădeşte de fapt, aşa cum se întâmplă oamenilor în general când le place să stea laolaltă. ”  

Am să fiu totuşi atentă - am să vorbesc în şoaptă, să nu mă toarne vreun vecin şi să fiu nevoită să-l trec la întreţinere.

Pending

Mă trezesc  la 4 dimineaţa, în aplauze - aşa îmi sună mie soneria (e autoironia mea preferată, mă înveseleşte şi mă plesneşte în acelaşi timp, o aroganţă copilărească de care mă bucur când las oamenii să mă aştepte la uşă ) şi primul gând care mi se prelinge ca o bală la raceală e „Nu deschid, oricine ar fi. Iisus se descurcă fără să mă ridic.”

Insistă.

Nu ştiu cât e ceasul şi mă conving să nu mă mişc deloc, pentru că aşa cum stau acum fuzionez cel mai bine cu patul, cu pernuţa de sub un cot, cu un colţ de cearşaf captiv între doi pioni ciungi de la picioare.

Insistă. Publicul e în delir, cu palmele înroşite, transpirat şi suprachatarsizat. „Bine, dom’le...vin.” Bâjbâi după telefon cu o mână ageră ca o tarantulă beată, îmi dezlipesc un ochi, ăl mai mic, şi văd că-i noapte,  şi că nu greşesc teribil dormind.

Deşi nu mai sună, aprind becurile în toată casa (46 mp) şi mă agăţ cu un ochi în vizor. Celălalt. Fac schimbul între ei, şi abia apoi deschid.

Mă trezesc de tot când îl văd cu un boscheţel de brocolli, cu fundiţă,  într-o mână  şi cu o caserolă cu ceva-gătit- de- el (cred),  în cealaltă.  Îmi zâmbeşte de după brocolli şi mi-l oferă ca pe un buchet de flori, iar eu mă port ca atare. Zâmbesc şi eu, reţinută, bucuroasă că nu-mi aude gândurile. 

Linişte până la ziuă. Sau câteva secunde.  

-          Aş vrea să nu mă înţelegi greşit...Pot să rămân? 

Peturi

Aşteptarea şi Speranţa mi-au fost din totdeauna animalele de companie pe care le-am purtat cu mine prin toate etapele... sau oare ele au avut mereu o mică diană speriată, fidelă şi răbdătoare?

Am avut o lesă cu două capete pe care le-am strunit cu blândeţe, când ieşeam la plimbare... sau colierul de l-am purtat mereu la gât m-a ţinut în loc în tot acest timp?

Ciudat. Nu ştiu. Nici eu, nici ele, nu am opus rezistenţă. Eu una am fost atât de sigură că le controlez, încât le-am lăsat libere să plece, de vor, prin vecini. Nimic. Au dormit lângă mine, în pat, nu m-au părăsit o clipă. Sau, mă rog, nu le-am părăsit. 
Oricum, aveam senzaţia că trăiesc. Până într-o zi, când mi-am mai achizitionat un animaluţ: Incertitudinea. Se înţelege de minune cu celelalte, mă simt mai liniştită.

Acum ştiu sigur că mă vor dresa şi voi pleca singurică la casa de nebuni.  Cu lesa târâş.

metamorfoza.semi

Uneori inima mi se transformă
                       într-o şosetă flauşată, groasă, 
                                                    împăturită ca un ghem
                                                                             şi uitată sub un fotoliu.
Desperecheată.  

Cu ochii lipiti

4 noiembrie 2013, Bucuresti -Rahova

Hai Diana, hopa sus! 

Trezeste-te sa-ti traiesti viata! Mai ai doar cateva ore pana la finish-ul de azi, si maine o iei de la capat pe drumul spre nicaieri.

Hai, hopa sus!, prefa-te ca nu stii asta- fa apel la „secretele actoriei”, si fa-ti „azi”-ul cea mai minunata si mai indefinita zi!

Stiu ca stii ca nu e ultimul „azi” din viata ta, dar mai pica uneori lumina in cartier, din senin... 

Deci AZI e singurul pe care-l ai la dispozitie, dintr-un sir neinteresant ca lungime de zile, in care ai catadicsit sa-ti traiesti viata! 

Florile intotdeauna flauseaza

Îmi place să mă holbez pe furiş la bărbaţii care ţin în mână flori spre dăruire. Îmi iau mina de indiferenţă, poate chiar acră-preocupată-de-orice-altceva şi zâmbesc în mine, cu drag, analizându-i.

Întotdeauna au un ceva în privire, în gesturi, în poziţia în care aşteaptă sau se deplasează. O expresie demnă de studiat, mai ales când se află în locuri ticsite de oameni (în metrou, în autobuz, în staţii, în strada-loc-de-întâlnire). Atitudinile sunt mereu diferite, şi felul în care ţin în mână florile vorbeşte despre ce se petrece în ei în acel moment.

Nu mi s-a confirmat niciodată, dar cred că aproape îmi dau seama cui vor să le dăruiască (mamei, surorii, bunicii bolnave din spital, sau unei fete nerudă), dacă sunt din proprie iniţiativă, sau dacă gestul e obligat-nevoit, ce simt pentru acea fată - dincolo de dragul şi de speranţa că vor reacţiona pozitiv, a câta întâlnire e, dacă sunt flori de cucerire sau flori de împăcare, de disperare sau de înverşunare, dacă întârzie sau dacă ajunge prea devreme şi se gândeşte cum să-şi petreacă timpul în aşa fel încât să apară la timp, dacă se gândeşte la ce-i va spune sau dacă îşi imaginează cum va decurge întâlnirea, dacă au mai dăruit acelei fete flori, sau alteia, dacă e insistent sau dacă e timid ca o ceapă.

Indiferent în ce stare îi găsesc cu flori în mână, îmi vine să mă duc la ei şi să-i felicit, să-i încurajez, să le organizez un flashmob cu dans şi cântec, pentru că florile chiar spun pe scurt “îmi place să te bucur, te preţuiesc”.

Atâta vreme cât trăiesc în vază florile, persoana de le primeşte îşi aminteşte zâmbind că sunt de la tine (primitoarea de flori nu te uită nici după ce le aruncă, dar mai sigur e să tot împrospătezi episoadele cu flori).

Florile întotdeauna flauşează. Dăruiţi-le zâmbind şi cu încredere!

Koala de plus

Ma aflam in libraria Sophia, imbratisand un boltar de carti, la rand, spre casa,iar hamsterii de ochi imi misunau peste alte titluri, la care inca jinduiesc, cand in minte mi s-a facut brusc liniste. 
Ceva nu era in ordine, era prea liniste. 
M-am uitat in jur sa vad ce se petrece.
Nimic deosebit. Oamenii forfoteau, citeau, alegeau. 
Atunci am inteles ca linistea venea din zambetul cu ochelari al unui posesor de ochi verzi ce ma fixau de la inaltime. 
Nu stiu daca aratam ciudat, daca aveam limba scoasa, atarnata intr-o parte, daca ma bataiam sau daca ma leganam in timp ce asteptam, sau ce l-a determinat sa ma fixeze atat de cald si de ferm. Era... nici nu mai stiu, poate putin nepamantean. 
M-am inrosit (nu mi se intampla des) si mi-am atarnat, vizibil panicata, privirea pe standul cu jucarii. Cu putina atentie, mi-o puteai cumpara la un pret bun. 
M-a crutat si s-a intors, urmarindu-ma discret, mutandu-si zambetul de la gura, prin nas, in privire. Si-a platit cartile si a plecat. 
Eu am ramas o vreme cu cartile in brate, cu ochii pe un koala de plus si cu gandul la el.

Ruptura

Nu mi-e frica de moarte. E doar o trecere in vesnicie.
Mi-e frica, insa, de clipele de durere care anunta ca sufletul se desprinde de fiecare celula a trupului.
Mi-e frica de clipele dintre cele doua vieti, cand carnea lupta cu materia de lumina, pentru a o mentine incoporata. Cand gramada de oase din sacul pielii se zbate sa mai adaposteasca sufletul macar putin, ca o femeie care se agata de piciorului iubitului, taraindu-se, in timp ce el vrea sa o paraseasca, iesind pe usa.
Acea lupta, oricum s-ar produce, doare. Cred ca doare asa de tare, incat se moare din asta.
Mi-e frica de acea durere, indiferent de modul in care se moare, pentru ca nu e usor a parasesti, sa traversezi, sa renunti.
Nu e usor sa mori fericit. Trebuie sa fi trait ca si cum ai fi exersat vesnicia intre timp.

Design interior

Hai sa ne privim.
Stai nemiscat si asteapta
Sa ne potolim.
Sa ne domesticim sangele care alearga pe bicicleta
Tinand in mana un ziar.
Pe prima pagina scrie mare: "Evivva!"
Acum hai sa respiram pe rand.
Cand ai obosit, opreste-te.
Inspir eu de doua ori, si pentru tine, iar tu vei expira doar o data, din adanc.
Ce vezi?
Nu mai zambi. Fii serios, te-am rugat doar:
Hai sa ne privim.
Sau mai bine, inainte,
Hai sa spargem oglinda!