Cam cum am fost iubită

Am tot povestit cum am iubit. Cât am iubit. Poate şi pe cine. Codat, cifrat, ermetizat, cu frică să recunosc răspicat.

Nu ştiu dacă pentru a mă proteja sau pentru a-i proteja, pentru că unii dintre ei, săracii, habar n-au avut. De ce să-i bulversez acum, când nu mai contează? Am ameţit chipurile şi întâmplările, le-am amestecat cu imaginaţia sau am tăcut când am trăit câte ceva de nepovestit. Până nu foarte demult, înţelegeam dragostea greşit. Aveam senzaţia că pentru dragoste trebuie să lupt, că dragostea trebuie câştigată, că trebuie să o cuceresc. Să mor pentru ea, dacă e nevoie, doar să o pot trăi (credeam în „trebuie” şi-n toţi fraţii lui de rahat).

Prostii.

Am povestit tot felul de amintiri cu cei cărora le-am dăruit atenţia, timpul, dragostea, admiraţia, trupul, energia, lacrimile de fericire sau de durere, dar nu prea am vorbit de cei care m-au iubit. De cei care l-au înţeles perfect pe Mişu când spunea „La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea-/ Tu nu m-ai înţeles.”

Şi chiar nu i-am înţeles pe cei care m-au iubit mai mult decât aş fi putut eu iubi, ca o nebună, încă vreo câteva vieţi puse cap la cap.

Am fost iubită frumos, adevărat, curat. În funcţie de fiecare vârstă prin care am trecut. Am fost admirată şi respectată, purtată pe braţe să nu cumva mă dezmembrez, în mintea lor fiind cea mai fragilă fiinţă vie.

Mi-ar fi plăcut să mă pot vedea vreodată cu ochii lor, cu ochii celor care m-au iubit de-a lungul vieţii, dar pe care eu nu i-am iubit.

Dar nu. Nu m-am văzut, şi nici pe ei nu i-am văzut mai mult decât ca pe prieteni, colegi, amici.

Nu am ştiut niciodată să mă port atunci când m-am trezit cu câte-o dragoste în braţe, cu câte-o mărturisire din senin, m-am panicat şi am aruncat-o neîndemânatică, scuzându-mă că atât eram la acel moment. Toţi au fost şi sunt nişte oameni extraordinari, care ar fi meritat, dar poate că eu nu i-am meritat.

Adevărul e că am fost mereu prea concentrată să iubesc şi să ofer, decât să primesc şi să mă las iubită. N-am avut linişte, pentru că ar fi presupus să aflu cine eram.

Am fost, în schimb, superficială. Egoistă. Politicoasă şi rece. Uneori, crudă, sub masca unei cumsecădenii care, unui connoisseur, i-ar fi mirosit a minciună şi-a rahat, dintr-o privire. M-am prefăcut, şi poate că am fost, deficientă, oarbă şi surdă, sperând să le treacă.

Mi-au fost scrise poezii pe care, proasta de mine, le-am şters sau le-am aruncat, pentru că le-am promis că voi face asta, după ce au înţeles că nu pot să-i iubesc aşa cum şi-ar fi dorit.

Am privit o lună plină pe malul unui râu şi am fost condusă apoi respectuos acasă, dăruind o sărutare pe-un obraz.

Am fost îmbrăţişată şi privită ca o nepământeană, de mai aveam puţin şi chiar începeam să-i cred c-oi fi fost.

Am purtat lungi discuţii prin sms-uri fără să ştiu iniţial cine e autorul frumoaselor gânduri, dar l-am îndepărtat când am aflat cine era...pentru că nu m-am îndrăgostit suficient de mintea lui.

Am fost cerută în căsătorie de acelaşi om de mai multe ori şi niciodată nu l-am luat în serios, am râs şi viaţa a mers mai departe.

Am primit flori şi mici obiecte, cu sens, din suflet dăruite. Unele dintre ele mi-au fost cerute înapoi, la furie şi la disperare, cu ameninţări de sinucidere şi alte drame, de n-am dormit nopţi la rând asigurându-mă că nu face vreo prostie.

Aşa de multe gesturi şi cuvinte, simple şi pline, am primit, iar eu n-am ştiut ce să fac cu ele, oricât de rău mi-a părut. Oricât de mult am încercat să iubesc la fel, înapoi. N-am putut.

Cred că dragostea lor, a celor pe care nu i-am iubit, mi-a dat putere să-i iubesc, la rându-mi, pe cei care nu m-au iubit.

Şi dacă vreunul dintre ei citeşte aceşte rânduri, mi-aş dori să mă ierte şi să ştie că NU am uitat nimic. Că păstrez toate amintirile cu grijă şi cu smerenie. Că sunt recunoscătoare.

Azi ştiu că totul s-a petrecut aşa cum fiecare dintre noi avea nevoie să se petreacă.

Ana

Nu am mai dormit cu ea de vreo zece ani.

Din ultima excursie în care am fost în liceu, deşi atunci nu am dormit numai cu ea, ci la grămadă, iar ea doar s-a nimerit lângă mine. Apoi ne-am foit până am ajuns o masă de mâini şi de picioare, mai multe decât dacă ai fi numărat oamenii.

Acum a venit la mine, nu ne-am mai văzut de mult timp, nici nu am vorbit des, dar am rămas colege de bancă şi prietene. Deşi de fiecare dată parcă încercăm să aflăm dacă ne mai aflăm pe aceeaşi sârmă. Ne aflăm.


Pe-atunci ne spuneam că dacă una din noi două ar fi fost băiat, ne-am fi căsătorit. Aşa înţelegeam noi că ne iubim şi eram, pe rând şi prin rotaţie, haosul şi echilibrul. (numai cu ea şi cu Sânziana, pe care am întâlnit-o mai târziu, am simţit că-mi pare rău că sunt fată. Apoi am iubit fără păreri de rău de-astea).

Ne muşcam de cap, împărţeam pachetul din pauza mare, jucam cărţi în ore, râdeam spasmodic fără motive reale, tot în timpul orelor.

De exemplu, îmi amintesc perfect de un 1 iunie la şcoală, la ora de chimie, când Ana mi-a spus că de ziua copilului, bunica ei i-a luat atlasul geografic. Şi nu i l-a mai dat. Am râs pe tema asta puerilă ca două imbecile, să murim aproape, salvate literalmente de clopoţel.

Mai vorbeam şi de tipuri de c*cat, de-i oripilam pe băieţii din banca din faţă, şi din laterale. Făcusem pe atunci chiar şi-o listă, pe care o tot completam. Cu toate astea niciun profesor nu ne-a despărţit. Cred că toţi au înţeles că au nevoie de noi, în formula asta.

În noaptea asta a venit la mine şi m-a rugat să dorm cu ea. L-am lăsat pe-al meu să doarmă singur şi m-am pus scândură lângă ea.

Aş fi luat-o în braţe, i-aş fi răsucit pe degete şuviţele ondulate, dar nu am ştiut cum să fac asta, când eu nu ştiam decât s-o muşc de cap. Iar acum chiar nu mai era cazul.

Am respirat în linişte puţin apoi ea mi-a luat o mână şi mi-a odihnit-o pe umărul ei stâng, iar capul şi l-a sprijinit pe colţul umărului meu.

Atunci am ştiut că pot să-i greblez creierul, devenind în jumătatea care era lângă ea adolescenta îndrăgostită irecuperabil de un tip nepotrivit, iar în cealaltă, eu. Mai goală de mine ca oricând.

Lecţie de şofat

Am fugit de-acasă pentru câteva ore.

Am stat în parc, sub un pod, furioasă pe mama, până când am observat că unu’ se lăb*ia pe pod, uitându-se la mine. Atunci am vazut că plecasem în papuci de casă, într-o rochie urâtă şi scurtă, peste care am tras în grabă o geacă de blugi. I-am arătat degetul mijlociu la*agiului şi m-am pus iar pe bocit.

Se însera şi era un apus de pictat, şi mi se părea că iar nu se află unde trebuie un regizor şi-un cameraman, când eu eram aşa de naivă, ca o ceapă, sub un pod, plângând, iar în râu picura din când în când un strop de viaţă, din prelungirea mâinii animalului. Ireal moment.

Începeam să-mi dau seama că nu am avut un motiv serios să fug în papuci de casă de-acasă, că şcoala de şoferi, la care mă înscrisese mama fără să ştiu şi fără să vreau, nu era cel mai rău lucru de mi se putea întâmpla, încât să stau ca proasta sub un pod şi să fiu pretext de la*ă.

Mă buşea râsul, când nu-mi venea să vomit. După o vreme mă hotărâsem să ridic iar privirea şi să-l aplaud pe cretin, dar din fericire, dispăruse.

M-am ridicat şi am luat-o la fugă spre casă cu papucii în mână, ca pe uliţele satului, de sărea colbul în urma mea. M-am oprit aproape de blocul meu, dar când am văzut că era completă echipa de babe „radio şanţ”, am sărit elegant gardul spre curtea şcolii şi m-am aşezat, fără să ştiu, nu departe de o movilă de rahat.

Acolo am realizat că mă înfuriasem pe propria neputinţă şi din frică. Nu îmi doream să învăţ să conduc pentru că mi-era teamă că nu voi fi o şoferiţă bună. Pentru că în mintea mea eram un pericol public şi-mi imaginam că mie îmi vor sări în faţă oameni, câini, copii, că voi încurca pedalele, că nu voi aprecia distanţele, că nu voi putea depăşi maşinile niciodată, că nu voi şti să semnalizez, şi nici să urmăresc semnele de circulaţie. Tot felul de scenarii apocaliptice, cu mine la volan, toate din mândrie. Nu mi-aş fi permis să dau greş, să constat că nu pot.

După ce mi-am recunoscut frica şi neputinţa, am început să simt mirosul de rahat. M-am ridicat de-acolo şi m-am dus direct acasă, unde mama mă aştepta plânsă şi speriată. I-am cerut iertare, dar ea mă înţelesese şi mă iertase din clipa în care am ieşit pe uşă.

A doua zi de dimineaţă, după prima şedinţă de şofat, am constatat că îmi place şi că voi putea face asta, ca în finalul tuturor orelor de condus instructorul să-mi zică: „conduci mai bine decât orice băiat de l-am avut la şcoala”.

Îmi venea să-i spun că are repere mărunte, pentru că nu a cunoscut-o pe mama la volan, dar m-am mulţumit să accelerez pentru încă o tură prin oraş.   

Mămuţa

Priveam printre scândurile gardului şi „mă trăgea curentu’” când la un ochi, când la celălalt, de câte ori o urmăream pe furiş, fumând, pe Mămuţa. 

Nu fuma decât când era singură, deşi toată familia ştia, iar ea chiar nu se ascundea, doar că pur şi simplu nu îi trebuia o ţigară decât atunci când îşi găsea un moment de singurătate. Rula şi pleca departe sau aproape, unde voia ea. În gând. 

Eram fascinată de ea fumând, mai ales că aveam senzaţia că doar eu îi ştiam secretul. 

Ţinea ţigara bărbăteşte, sau cel puţin aşa credeam eu că poate ţine un bărbat ţigara, şi când trăgea în piept aerul buruienos, devenea o cucoană de la oraş care fumează ţigarete lungi şi care este curtată de mulţi cavaleri. 

Înţepeneam după gard şi îi înregistram privirea aruncată departe, gesturile delicate în ciuda corpolenţei. Pe un scăunel, în spatele casei, fuma o principesă dezmoştenită, pentru că a ales să se mărite cu un haiduc. Sau fuma o cântăreaţă faimoasă, fugită din ţara ei, din raţiuni politice. Sau fuma Mămuţa, o femeie extraordinară, simplă şi puternică. 

Mult mai târziu m-am apucat de fumat, şi la fiecare ţigară, chiar şi când nu conştientizez, mă gândesc la mămuţa, la cavalerii ei care nu au curtat-o niciodată, la regatul şi la cariera pe care le-a lăsat pentru o viaţă curată, la ţară, devenindu-mi bunică.    

Ferea

Mirele mă invită foarte drăguţ pe ringul de dans, cu o privire de „hai, poate ai baftă de data asta”, la aruncatul buchetului de către mireasa lui. Îi zâmbesc. Mă ridic şi mă târâi vioaie, să nu le fac supărare.

La nunta vară-mii o gagică mi-a sărit în faţă, ca un copil în faţa maşinii, şi mi-a suflat buchetul care ajungea la mine. Prima privire de satisfacţie mi-a aruncat-o mie, şi abia apoi iubitului ei, care a transpirat instant.

Cu o nuntă mai devreme, la acelaşi moment am trăit tot o situaţie incertă, dar am convenit că aşa a fost să fie, propunându-mi să mă antrenez şi să sar în şpagat ca Badea, la nivelul dinţilor, cu următoarea ocazie.

Deci m-am dus descumpănită, pentru că nu mă antrenasem, şi după ce am băgat în faţă o tipă mai scundă decât mine cu un cap, să nu fie o competiţie neloială, am purces să mă aliniez.

Mireasa nu a numărat, nu a anunţat, doar a aruncat. Buchetul a zburat, şi am apreciat greşit distanţa încât am avut senzaţia că m-ar fi lovit ca-n filmele cu proşti, direct în sfeclă, în timp ce treceam să mă aşez. 

Aşadar, m-am ferit elegant şi buchetul a aterizat la colega de liceu a miresei, nu înainte de a fi schimbat cu ea o privire în care ne-am spus: „ia-l tu”, „ba tu”, „pe mă-ta, ai 30 de ani şi gagiu”, „bine, bitch, merci”, „să-ţi priască, da' îmi eşti datoare”.

Acum dilema mea e că nu ştiu dacă am sechele, dacă am instincte bune (de apărare), sau pur şi simplu sunt o dudă speriată (de obiecte zburătoare).