Jucător fără voie

Intru repede în lift, până să mă prindă uşile şi găsesc acolo un domn necunoscut, la vreo 45 de ani şi la costum. Destul de serios, îmi pare trezit mai demult decât mine. 

Suntem la parter şi îl întreb:

- Coborâţi? (până să zâmbească) La cât?
- La 9.

Eu apăs butonul 9 şi apoi 5.

- (ca şi cum l-aş fi felicitat) La 5. M-aţi bătut.
- Tu ai câştigat. Cobori mai repede.
- (foarte serioasă) Greşit. Jucăm pe puncte.

Pauză. Apoi izbucnim în râs, până la 5.

Ne-am luat „larevedere” tot râzând, dar ştiu că şi el a mai râs o vreme, cel puţin până la 9, şi apoi a zâmbit de mai multe ori în timpul zilei, amintindu-şi de faza din lift. 

Aşa cum am făcut şi eu.

Doar Dior-De-Despărţire

Am înţeles că nu am fost cine ai crezut că sunt, deşi nu te-am minţit niciodată cu cine aş fi putut deveni. Ba chiar te-am prevenit să fugi până nu ajungi să mă iubeşti şi până să te rănesc, ţi-am spus că dacă vreau să plec să mă laşi sau să mă legi, altfel nu mă vei putea opri, ţi-am spus să-mi dai senzaţia de spaţiu şi de timp şi că mă enervează când îmi pui în spate gelozeli nejustificate.

Am vrut de la tine doar cât am văzut că eşti, în niciun caz să devin tu şi nici tu eu. Cel puţin nu în acelaşi timp. 

Am înţeles că nu eram fericiţi şi că amândoi lucram la nişte contre-emploi-uri de prea multă vreme, fără premieră, dar cu spectatori, aşa că ai ieşit din distribuţie, scriindu-mi un mesaj cu un ruj roşu pe oglinda din baie.

Chiar am înţeles şi te-am înţeles. Ai perfectă dreptate părăsindu-mă mişeleşte.

Cu toate astea, deşi nu am fost niciodată materialistă şi nu am contorizat cu ce ai venit în treaba asta de s-a numit o vreme „noi”, sunt foarte curioasă: Pe bune? Cu Dior, mă?

Alt ruj nu ai găsit să-mi strici, scriindu-mi pe oglindă amărâtul ăla de „rămâi cu tine”?

Treburi domestice

Bag de multe ori la spălat o maşină de rufe albe sau deschise şi un tricou roşu din care iese culoarea la 40°.

Ştiu că aşa face tricoul ăsta la apă fierbinte şi la detergent, dar îl bag cu celelalte şi când se termină programul mă duc la maşină cu emoţii, sperând să nu se fi colorat toate hainele, de parcă nu ştiu că întotdeauna iese culoarea din tricoul ăsta roşu nenorocit.

Dar îmi place. Şi tricoul şi emoţia, şi mai ales să le învălmăşesc pe toate laolaltă. 
Nu sunt zgârcită, pur şi simplu nu mă pot opri la timp. Îl arunc acolo la grămadă şi apăs butonul cu o voluptate care mă mai încearcă doar atunci când îmi bag mâinile într-o cremă de prăjituri.

Ei, exact aşa procedez şi cu tine, deşi ştiu că îmi strici toate zilele după ce mă arunc de-a valma în braţele tale, ştiind că apoi negreşit urmează să dispari.

Discuţie la un pahar