Seară de august, pe marginea drumului. Stăteam la ocazii, singură.
Nici nu ştiam ce semn să fac şi ridicam şi eu o mână, ca agenţii de circulaţie, zicând cu gura închisă: „Oneşti”. Poate de asta nu oprea nimeni.
Tren nu, maşină nu, autobuz spre acasă sau posibilitatea de a mă întoarce la mamaia, nu. Deşi varianta cu înapoi, la mamaia, nu am luat-o în calcul. Mai bine pe stradă, decât în casa din care în ziua aia îl scoseseră pe tataia cu picioarele înainte. În plus, „mâine”-le de atunci era ziua mea şi chiar aş fi vrut să beau o bere în incintă, cu gaşca proaspăt formată. La 16 ani, fără o zi, chiar conta să fiu cu ei, să trec peste pierdere privindu-l pe furiş pe ăla de-mi plăcea.
Credit, pe primul meu nokia, nu aveam. Mai niciodată sau doar de bip. Aşadar, proaspăt plânsă, într-un doliu care mă subţia şi mai rău decât eram deja, speram să oprească cineva. Fie şi-o căruţă.
O vreme au trecut maşinile ca trenul prin gările mici, dar a oprit, într-un târziu, un bmw, cred. O navă spaţială.
Am dat să urc în spate, dar şoferul mi-a deschis portiera din dreapta, în timp ce vorbea la telefon. M-am urcat deci în faţă, bucuroasă că voi vedea drumul prin geamul unei maşini rapide şi am tras portiera după mine, cu ambele mâini. Mi-a făcut semn să-mi pun centura, apoi s-a blocat totul, automat. Şi-am pornit.
După o vreme, a terminat de vorbit la telefon şi-a iniţiat cu mine o conversaţie amabilă. Cum mă cheamă, câţi ani am, de unde vin. Îi răspundeam cuminte, în timp ce-l analizam: 45 de ani, mătăhălos, cu burtă, îmbrăcat scump, ca un familist afacerist şi cu o faţă de bivol mâncător de paste cu pizza. „Un om de treabă. Frumos din partea lui.” – mi-am zis.
Priveam pe geam, în dreapta, ce mai rămăsese din apusul soarelui şi frânturile de munţi, mă legănam la curbe şi mă bucuram de viteză. Şi de confort. Drumul era liber în afara localităţii şi nenea mâna caii cu biciul. Filmic. Mna, aşa mi se părea mie atunci. Am întors spre el privirea şi atunci am observat că se pusese de ceva vreme să-mi zâmbească dubios. Pe moment mi-am zis că mi se pare şi am continuat să-l întreţin în conversaţia despre nimicuri.
Până când, din senin, m-am trezit cu mâna lui scăpată întâmplător de pe schimbătorul de viteze pe piciorul meu anemic. "Nicio problemă – se mai întâmplă" îmi zic, şi nu ripostez nici după alte câteva ori. Mă comport ca şi cum nu aş fi simţit nimic, ca şi cum el ar fi atins o canapea veche sau ca şi cum s-ar fi bucurat cineva să atingă un tablou pictat în ulei. Ei, când a început să mă şi strângă uşor şi să-şi plimbe degetele înaintând spre buzunarele blugilor, am realizat ce, morţii lui!, voia. Şi de ce îmi zâmbise ca un don-juan-în-mizerie mai devreme.
Îmi devenise totul clar: el la puşcărie, eu la terapie. În cel mai fericit caz.
Priveam înainte fără să vorbesc şi vomitam în interior, aruncam cu voma aia în el, îl călcam în picioare cu cizme de gumă, mărimea 45, după ce îl zdrobise un tir, urlam şi mă rugam să găsesc o cale să scap. Până când mă întrerupe din succesiunea de torturi la care îl supuneam în imaginaţie:
– Te grăbeşti rău? Ştiu un motel în drum, ne putem opri să mâncăm o pizza. Sau paste.
Îi răspund, prefăcut naivă:
– De ce să pierdeţi timpul cu mine? Cu siguranţă că vă aşteaptă soţia la masă, copiii, să vă jucaţi cu ei, înainte să adoarmă. Mă crede idioată ("cum naiba să nu înţelegi fă, că nu vreau să verific dacă blugii tăi sunt 75% polyester, decât dacă ţi-i dau jos cu dinţii?").
Încearcă să-şi ascundă, totuşi, iritarea şi cu o cochetărie masculină nereuşită, conştient şi el că numai dacă plăteşte i se va regenera palma dreaptă:
– Chiar aşa de bătrân mă vezi?
„Nu, doar ofilit, ratat şi îndesat, scârbos şi eroare umană ce eşti, c*c*-m-aş pe tapiseria ta alb-unt! Nu ţi-o vezi de burtă şi ai nevoie să ştii c-o ai, nu? Mergi la pescuit cu mămăligă pe ea, pedofilu’ naibii!” (şi multe alte injurii gândite).
În exterior am zâmbit discret şi mi-am impus să fiu calmă, să fac pe proasta până la capăt şi să-i schimb intenţiile. Toate astea, fără să-l enervez.
Simţeam că dacă ajunge să se supere, pentru că mă isterizez sau pentru că îl refuz (cine ştie, poate că asta i-ar fi plăcut şi mai mult), ajungeam să văd şi să simt de foarte aproape, în toate orificiile şi pentru prima dată, ce ar fi vrut. În principiu, p**a lui. Şi apoi mă vedeam cum aş fi fost lăsată noaptea, vie – bătută şi f*t*tă până la leşin sau moartă şi tranşată, în pădure. Iar în ziare titlu mare: „Ucisă de caii putere. Cine este milionarul pedofil? / Ultimul drum asfaltat. Tânăra nu a putut fi identificată”.
Mă gândisem pentru o clipă chiar să sar din maşină, din mers, dar bafta mea a fost că n-am ştiut s-o deschid. O blocase şi era automată toată.
– Dă-mi telefonul, să ne vedem în altă zi.
– Telefonul ăsta nu-i al meu, e al tatei, (se convinge uşor că sunt imbecilă de moment ce cred că el vrea telefonul meu) un om foarte violent. Ai mei mă ţin din scurt. Mi l-au dat să se asigure că sunt bine. Şi când ies în oraş, undeva, mă sună din oră în oră. (A realizat că el a tras o concluzie greşită şi că eu am priceput că vrea numărul meu de telefon.)
– Să nu-ţi pară rău... îmi zice el, insinuant şi ameninţător, pentru că eu cam exagerasem cu descrierea.
Acela a fost momentul în care am simţit (pentru că totul a fost instinct şi ajutor de Sus) că oricât de naivă şi de tâmpită aş fi, nu am nicio şansă să scap, că nu-i îndeajuns şi că trebuie să fac ceva şi să-l sensibilizez. Apoi să-l exasperez şi să-l scârbesc. Şi instinctiv, am combinat tot.
Mi-am lăsat lacrimile să curgă nod în barbă, şi-am început un monolog de genul:
„Of, iertaţi-mă... ei, cum de ce? Că vă indispun, sunteţi aşa pufos şi drăguţ prin toate complimentele de mi le-aţi făcut, aşa, să mă înveseliţi. Om cuminte ce sunteţi, dar eu nu ştiu că sunt o copilă anemică şi uscată ca scândura din gard? Semăn cu răposatu’ tataia, v-am spus că azi a fost înmormântat, bietul de el... Doamne, ce-a mai suferit, ţintuit la pat, neputincios, Dumnezeu ştie cum ajungem fiecare la bătrâneţe...
(Îmi lăsam mucii să-mi curgă, mă ştergeam cu mâna la nas şi apoi o lipeam de geam).
Nu vă speriaţi, îmi trece repede, doar că uneori mă apucă aşa o criză de plâns, mă ţine cam o oră şi mă lasă după ce vomit. Ah, nu, staţi liniştit, vă spun dacă am nevoie să opriţi, ştiu că mă înţelegeţi... Văd că sunteţi un om minunat, se citeşte pe chipul dumneavoastră blândeţea; nici nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru că aţi oprit să mă luaţi la ocazie. Cine ştie ce puteam păţi noaptea pe străzi, în Comăneşti.. Ce ar mai fi contat apoi dacă văr’miu care a ieşit de curând din puşcărie, l-ar fi făcut franjuri pe ăla de s-ar fi atins de mine? E ca fratele meu, n-a putut ajunge la înmormântare, dragu’ de el, avea de recuperat nişte bani de la unu’ de îl tot amâna. Ei, băieţii, se mai bat, se mai taie, ei ştiu. Dar e un cavaler, negreşit mă aşteaptă în Oneşti, unde mă veţi lăsa dumneavoastră... ”
Şi tot aşa: dubioasă, politicoasă şi antipatică.
Plângeam cu lacrimi mari şi calme, vorbeam tare şi rapid, şi-i atingeam tapiţeria din piele, de culoarea untului şi mâna de pe schimbător (când îl linişteam că nu vomit neanunţat), fără să mă fi şters de muci.
În scurt timp am devenit o nenorocire de care voia să scape. Descumpănit, după o linişte scurtă:
– Ai zis că mergi la Oneşti?
– Da. Păi nu mergem acolo?
– Nu, eu merg la Moineşti. Coboară!
Mai aveam destul de mult până la Târgu Ocna, cel mai apropiat oraş de Oneşti, era noapte şi el m-ar fi lăsat la drumul mare, poate în calea altui „familist”. Aşadar, am riscat şi l-am convins prin rugăminţi şi periaj emoţional să mă ducă până în Târg.
M-a dus. Cu ciudă. Poate că s-a simţit şi puţin vinovat. Poate că a avut şi el un înger păzitor. Nu ştiu, dar a oprit la intrarea în orăşel. Am scos 5 lei din buzunar şi am dat să-l plătesc (aici mi-am forţat norocul) şi m-a aruncat din maşină, cu tot cu bani, a tras portiera şi m-a înjurat, dar nu am înţeles ce a zis pentru că eram fericită şi în stare de şoc.
L-am văzut din praf, întorcându-şi LEU-ul, pe o stradă ocolitoare, care dădea cine ştie unde.
Şi-am ajuns acasă în noaptea aia cu bine şi cu un om ce trăia din ocazii, şi care îşi pornea Dacia 1310 din contactul a două fire.
PS: Pe moment, am crezut că maşina era furată, dar după ce omul s-a tot întors cu totul către mine (învăţasem, şi-am stat în spate de data asta) în timp ce conducea şi mi-a spus că el trăieşte fără să-şi pună întrebări, am înţeles că mai bine e să nu ştiu nimic. Şi că în viaţă ideal ar fi să râd mai ales când îmi vine să plâng.
