Recenzie concisa

"Nebunul" lui Savatie Bastovoi m-a descompus si m-a recompus. De mai multe ori. Este o carte care merita sa o las prin testament mostenire...care are si mai mare valoare din mana in mana, pana la inima.

Inspiratie profunda pe 8 august 2013

Foaie verde de cicoare,
Maine voi pleca la mare.
Eu cu Sanzi si un cort, 
Praf, gramada in confort,
Si-om zambi de pe nisip
Fiecare-n al sau slip. 

(vesnicia s-a nascut la Onesti)

Bonsoar madam

Autobuzul a franat brusc si au urcat doi 'telectuali prospat sositi de la sala de lectura, cu slapii in buzunare. S-a dezinfectat brusc aerul in jurul lor, iar doamna de langa mine imi sopteste ghidus, cu limba impleticita, aproape facuta fundita:" Ge sa le faci, barbati..". M-am limitat la a-mi tine respiratia. Ii suna apoi telefonul unuia din cei doi: "Bonsoar, madam..ge sa fac, zant la ghirigiu...pune muzica ji nu fa galagjie...ajteapta-ma cu Marsul triumfal!" Dau sa cobor si ii intreb politicos daca vor sa-mi faca loc...(zambind) "Nu tipa la mine, don'soara...ia zi, dansezi?". I-am raspuns cu replica bancului "Nu, dom'le, asa merg eu." si-am coborat sa povestesc treaba asta.

Un sens marunt

Trebuia sa ma nasc si sa traiesc la sat, undeva in vremea lui Liviu Rebreanu, nu mai tarziu de Marin Preda, sa fiu data la scoala cu banii de pe loturile de pamant ale bunicilor si sa umblu desculta si despletita pe sub basma. 

Sa ma ia de nevasta dascalul din sat si sa ridicam amandoi o casa pe care s-o umplem cu copii: o parte ai nostri, o parte ai satului, carora le-as fi fost invatatoare. 

Atunci nu as fi postat porcarii pe Facebook, nu as fi facut margele pe care nici eu nu le port, nu as fi scris balarii pe care nici eu nu mi le recitesc, si totul ar fi avut un sens marunt, cat ograda mea, dar cu siguranta mai nobil.

Romania mea, in 2013

România mea este România celor care au jertfit ceva din ei pentru mine. Care au murit pentru libertatea mea de exprimare şi religioasă, pentru neasimilarea şi neînstrăinarea mea. Care mi-au măturat drumul să ajung să fiu. 
România mea este a unora care au mers la Alba Iulia în 1918, a unora care au murit în închisorile comuniste, a unora care prin minţile şi prin sufletele lor au dăruit ştiinţei şi artei, culturii, şi au îmbogăţit cele ale duhovniciei.
România mea este a multora din trecut şi din prezent, iar eu sunt a României din viitor. Mi-o asum aşa cum am primit-o, şi vreau să am ce să dau mai departe.
Nu îndrăznesc să deznădăjduiesc, chiar dacă România de azi nu este întruchiparea visurilor de odinioară, pentru că printre noi se află mari români care ar putea ruşina pe cei care nu au crezut în ei. În românismul lor. La multi ani, România de aici şi de pretutindeni!

Barbati si femei iubind si scriind

          Bărbaţii au scris cel mai mult despre dragoste pentru că au iubit pe timpul vieţii mai multe femei, de cele mai multe ori, în acelaşi timp. Şi le-au părăsit şi au rămas, în cele mai banale şi fericite cazuri, cu una singură fizic, iar cu celelalte toate în gând.
Şi le-a iubit bărbatul-cu-o-femeie pe toate, cu atâta Rusie în braţe încât a chelit, deşi doctorii întotdeauna au găsit alte explicaţii. Şi bărbaţii au suferit de mai multe ori părăsind mai multe femei în acelaşi timp, deşi, pe majoritatea dintre ele, îşi petrec zilele chelind, încercând să le părăsească.
Femeile au scris mult mai puţin, aceleaşi şi aceleaşi poeme de dragoste, aceleaşi idei repetate în sute de rânduri, identice în sute de caiete ale tuturor femeilor care au iubit de mai puţine ori decât bărbatul lor care a părăsit mai multe femei pe care le-a iubit. Parcă toate au iubit un singur bărbat, înainte de cel pe care-l observă chelind. Acelaşi.
Bărbaţii nu au contenit să scrie, şi foarte variat chiar, şi bine de tot, precum au iubit, pentru că femeile toate nu le-au fost muze, mame, porturi, dame în dantele, valuri, focuri, otrăvuri, linişti, frângeri, boli, draci, patimi, holograme, ci doar un singur lucru: Necunoscute.

Eu, in cateva cuvinte

Scurt, ca sa stiti cine sunt: ma gandeam aiurea si am confundat pasta de dinti cu crema de maini. Am realizat treaba asta abia dupa ce gura imi mirosea frumos a parabeni. The end.

un gand in calitate de romanca

Pe 21 Decembrie 1989, eu aveam un an jumate. Stiam cateva cuvinte si faceam la olita, dar habar nu aveam ce se petrece dincolo de patut, ceva mai departe, in Timisoara sau la Bucuresti, sau in alte orase din tara. 
Nu stiam ca mor oameni pentru Romania de azi, pentru libertate si pentru demnitate, si poate si pentru mine, putin, de moment ce acum pot scrie aici.
Sunt ipoteze cum ca a fost o mascarada Revolutia din 1989, jocuri si masinatii politice, dar crucile ramase in urma sunt pe bune. Sunt acolo in cimitire ca martori pentru momentul in care adevarul va iesi la suprafata- cand va fi nevoie de el.
Acum ceea ce nu poate fi contestat este ca s-a murit. S-a murit mult. Cu speranta, cu durere, cu revolta. 
S-a murit printre cei care au ales sa iasa in strada, printre cei care si-au ascuns glontul in trup dorindu-si ca al lor sa fie ultimul.