În fine, în dupã amiaza asta am fost parcul Tineretului. De obicei îmi place parcul, mai ales cã sunt nişte rate sãlbatice pe lac şi eu sunt leşinatã dupã ele.
Am mers mult şi-am stat cam la fel de mult. Am citit, am privit lacul, cerul şi îndelung în gol. Mi-au rãmas nişte chestii în minte şi le expun aici ca sã scap de ele.
Pe o insulã m-am aşezat pe malul lacului şi-am zis cã am gãsit locul unde pot sta singurã cu mine, în afarã de o bisericã. Vine un tip, bagã mâna într-un tufiş şi îşi scoate undiţa. Bagã mãmãliga în cârlig şi-i dã.
L-am întrebat dacã îl deranjez (cumva ironicã) şi a zis relaxat cã nu.
Vine altul, zis “Bomboanã” murdar bine şi-i tot spune relaxatului, de mã scoate din rãbdãri: “Bã, Ţuicã, dã mã la apã adâncã.” Se bagã în seamã cu mine, îi dau o ţigarã pentru cã nu mai contenea sã-şi doreascã una cu voce tare, mã invitã la un suc în schimbul ţigãrii, îl refuz şi citesc în continuare din Jung. Nu plec nici de-a naibii, eu am fost prima acolo. Azi.
Îmi pune capac momentul în care Ţuicã prinde un peştişor: îl izbeşte de pãmânt scurt şi puternic, îi scoate cârligul din gurã şi îl aruncã în spate.
- Îl mãnânci?
- Nu.
- Pãi, de ce nu îl arunci înapoi în apã?
- E toxic. Îi omoarã pe aia buni.
- (pauzã) Cum se numeşte specia?
- Somon African.
- Aha. Fir întins!
Şi-am plecat, cu maţele ca ale peştelui buşit de pãmânt.
M-am plimbat apoi şi, nu departe de insulã, a încetinit lângã mine cu bicicleta un bãrbat bine (bine trecut de 50 de ani), cu burtã de hepatita şi cu început optimist de chelie: “Bunã, te fac o plimbare?”. Am întors capul spre el cu o privire seducãtoare, gen “da, dacã te conduc în coşciug la cimitir, boule!”, şi a îngãimat vizibil mirat sau ruşinat: “Scuze, de la spate nu pãreai minorã.”. A bagat vitezã şi dus a fost.
Iar în final de cãlãtorie, vãd doi porumbei, cel mai probabil amanţi trecuţi de a doua tinereţe şi cât un dulap fiecare.
Pe o insulã m-am aşezat pe malul lacului şi-am zis cã am gãsit locul unde pot sta singurã cu mine, în afarã de o bisericã. Vine un tip, bagã mâna într-un tufiş şi îşi scoate undiţa. Bagã mãmãliga în cârlig şi-i dã.
L-am întrebat dacã îl deranjez (cumva ironicã) şi a zis relaxat cã nu.
Vine altul, zis “Bomboanã” murdar bine şi-i tot spune relaxatului, de mã scoate din rãbdãri: “Bã, Ţuicã, dã mã la apã adâncã.” Se bagã în seamã cu mine, îi dau o ţigarã pentru cã nu mai contenea sã-şi doreascã una cu voce tare, mã invitã la un suc în schimbul ţigãrii, îl refuz şi citesc în continuare din Jung. Nu plec nici de-a naibii, eu am fost prima acolo. Azi.
Îmi pune capac momentul în care Ţuicã prinde un peştişor: îl izbeşte de pãmânt scurt şi puternic, îi scoate cârligul din gurã şi îl aruncã în spate.
- Îl mãnânci?
- Nu.
- Pãi, de ce nu îl arunci înapoi în apã?
- E toxic. Îi omoarã pe aia buni.
- (pauzã) Cum se numeşte specia?
- Somon African.
- Aha. Fir întins!
Şi-am plecat, cu maţele ca ale peştelui buşit de pãmânt.
M-am plimbat apoi şi, nu departe de insulã, a încetinit lângã mine cu bicicleta un bãrbat bine (bine trecut de 50 de ani), cu burtã de hepatita şi cu început optimist de chelie: “Bunã, te fac o plimbare?”. Am întors capul spre el cu o privire seducãtoare, gen “da, dacã te conduc în coşciug la cimitir, boule!”, şi a îngãimat vizibil mirat sau ruşinat: “Scuze, de la spate nu pãreai minorã.”. A bagat vitezã şi dus a fost.
Iar în final de cãlãtorie, vãd doi porumbei, cel mai probabil amanţi trecuţi de a doua tinereţe şi cât un dulap fiecare.
El se opreşte, se uitã în stânga şi în dreapta, şi îi bagã limba-n gât cucoanei.
Mã depãrtez rapid, privesc în altã parte, dar apuc sã aud: “Opreşte-te, eu nu sunt vreo aventurierã..”( total prefãcutã).
Eu sunt o aventurierã. Dupã toate astea, îmi bag limba-n gâtu’ meu, sã vomit.
Eu sunt o aventurierã. Dupã toate astea, îmi bag limba-n gâtu’ meu, sã vomit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu