Cel puţin un Uniter

El joacă într-un spectacol. 

Face figuraţie, dar stã bine pe scenã, asumat şi adevãrat. 

E viu. Şi-a construit gesturile, privirea, nu intervine aiurea, are tãcerile pline de gânduri şi de emoţii, nu-şi "mãnâncã" partenerii, nu face cioace.

În felul lui, joacã totuşi la prima mânã, instinctiv. Când nu joacă, stă pe un frigider, în culise. Fără ferestre. Uneori în fum, gãlãgie, în agitaţie şi în luminã artificialã. 

M-am dus la el să-l întreb ce face, dar a rămas fără glas când m-a văzut. Ne priveam de parcã ne ştiam, însã el a decis sã-şi ascundã ochii, sã nu mã lase sã-l întreb cum a ajuns acolo. Fără zbor şi singur. 

Mi-a şoptit ruşinat că şi-a uitat zborul şi cântecul, cã a ales sã uite tot, pentru că nu poţi cânta atunci când eşti umilit de gratii, atunci când ştii că nu mai poţi zbura. Că nu mai ai cum. 

A uitat tot pentru a putea trăi, pentru a se feri de dorul zborului şi al libertăţii. 

...............linişte................!!!

L-am lãsat în pace, pentru cã avea dreptate.

Am fost deprimată o vreme după ce am discutat cu el, canarul din colivie, care joacã într-un spectacol ce are mereu sala plinã.

Fã-mi, în pana mea, un compliment

Toatã copilãria m-au tuns „bros”, un fel de „castron-bãieţeşte”, pentru cã la cãmin (grãdiniţã) copiii mereu aveau pãduchi, prin rotaţie, şi mereu îmi dãdeau şi mie câte o pereche de rasã. Ce urma apoi se numea chinul naibii, pentru cã nu existau şampoane deştepte care sã te descotoroseascã de chiriaşi, ci pieptene de os şi gaz. Ustura dracia aia de, odatã cu pãduchii, simţeam cã mi se decojeşte pielea de pe cap şi credeam cã nu-mi va mai creşte niciodatã pãrul înapoi. Plângeam şi de usturime şi de fricã sã nu chelesc, iar mama plângea odatã cu mine cât timp stãteam bandajatã la cap.

Mã rog, alea erau vremurile, dar pentru ca treaba sã fie mai simplã, s-a gãsit soluţia sã fiu tunsã scurt. Arãtam ca un bãieţel reuşit, noroc cã s-au gândit ai mei sã-mi dea gãuri în urechi, sã-mi punã cercei, sã nu mai las loc de discuţii în privinţa sexului. Detalii aiurea, pentru cã freza şi alura induceau în eroare, iar singurul avantaj era cã mã jucam cu bãieţeii (aproape toate fetiţele mã plictiseau sau mã enervau) şi eram acceptatã deplin de ei, sãracii fiind aproape siguri cã eram de-a lor.

Cu toate astea, eu tânjeam sã arãt ca o fetiţã, sã am pãrul lung, codiţe, fundiţe, bucle. Rahat.

Mã uitam fascinatã la micile drãgãlãşenii cu pãr, şi acasã, când nu mã vedea nimeni, îmi puneam o fustã în cap şi cântam cu un spray, în oglindã (de fapt eu şi var-mea Oana aveam obiceiul ãsta, sã ne punem talia fustei în cap, iar fusta sã ne cadã pe spate ca şi cum aveam pãrul lung). Atunci, în copilãrie, am tras prima datã concluzia cã sunt uşor nereuşitã (ca sã nu zic urâtã), pentru cã arãtam ca un bãieţel (iar bãieţeii nu poartã rochiţe, deci n-aveau cum sã fie frumoşi).

Apoi, când mi se spunea (des) cã semãn perfect cu tata, eu traduceam cã am faţã de bãrbat.O fi fost tata frumos (şi este), dar pentru mine era grav cã semãn cu el. Cum puteam eu, un copil şi fetiţã pe deasupra, sã am faţã de bãrbat? Clar, din nou, mi s-a întãrit convingerea cã sunt urâţicã.

Buuun. Am crescut şi am ajuns adolescentã. Toate prietenele mele erau fie miss-uri, fie aveau ochi albaştri, sau negri migdalaţi, blonde superbe, sau mulatre de ciocolatã cu lapte, curtate, complimentate şi toate pãreau cã urmeazã sã se coacã şi sã plesneascã de frumuseţe. Eu, prin comparaţie, eram o scânduricã verde, cea mai bunã prietenã a bãieţilor. 3-0 pentru circumstanţe.

Nicio problemã, nu m-am schimbat deloc, doar cã în timp, prin facultate, au început sã aparã nişte cuvinte/complimente care îmi erau adresate la ureche sau în lume, şi care nu se potriveau cu ceea ce credeam despre mine. La început le luam ca pe mişto-uri şi mã scârbeam profund, apoi am început sã îmi dau o şansã şi sã mã uit mai atentã la mine, nu foarte, cât sã accept cã poate n-or fi toţi bolnavi la cap. Nu erau, nu chiar toţi.

Pe mama nu o luam în seamã, pe principiul cã mamele întotdeauna îşi vãd copiii cei mai frumoşi din lume (ca sã nu o fac pe mama cioarã, dacã spun proverbul), tata nu-mi spunea pentru cã i se pãrea un truism. Acum nu îi întreb dacã sunt frumoasã, pentru cã ei chiar dacã ştiu cã sunt pãmânteni, mi-ar spune cã eu sigur sunt, cel puţin, o zeiţã.

Şi-atunci am hotãrât cã sunt o normalã. O mediocrã în materie de aspect comercial. Nici urâtã, nici frumoasã, cu ochi mici prin care privesc din interior spre exterior în siguranţã, slabã ca o mârţoagã delicatã, cu multe colţuri tãioase, dar interesantã prin fizionomia de micuţã tailandezã. Mi-am zis cã sunt aşa cum mã vede fiecare, nimic mai mult, nimic mai puţin, dar frumoasã nu garantez cã sunt.

Buuun....Şi-acum, dragule, probabil (sper!) cã te întrebi de ce ţi-am spus toate astea. Pentru cã tu niciodatã nu îmi spui nimic.

Nu mã întreba de ce gravitez în jurul tãu, pentru cã nu am un rãspuns. Încã.

În caz cã nu ai observat, tu nu mi-ai fãcut niciun compliment, nu mi-ai spus niciodatã cã sunt frumoasã, sau cã mã placi. Orice rahat, fie el şi superficial. Ia seama cã nu ţi-am cerut sã-mi spui ceva emoţional, declaraţii siropoase, ba dimpotrivã, te-am rugat sã-mi spui şi minciuni, numai sã mã faci sã le cred.

Ok, ai sã spui cã suntem oameni deştepţi, dar nu te baza pe treaba asta pentru cã am nevoie de câteva cuvinte în direcţia asta de ţi-o tot trasez fãrã succes, iar o erecţie nu poate ţine loc deplin de compliment.

Niciodatã nu mi-ai spus ce vezi când te uiţi la mine, pentru cã de fapt (şi mi-e fricã sã recunosc), tu nici nu te uiţi la mine. Închizi ochii şi taci când mã îmbrãţişezi, şi te rogi în gând sã nu te trãdeze braţele, sã nu-mi spunã cã îţi pare rãu cã nu sunt aşa cum poate ţi-ai dori. 
Nu-mi spune cã de moment ce eşti lângã mine e clar cã sunt frumoasã - oamenii acceptã mai nimic în momentele de singurãtate şi se mulţumesc cu foarte puţin, iar eu numai „foarte puţin” nu vreau sã-ţi fiu. 

Nu putem vorbi telepatic, dragule, şi mã bucur cã uneori e atât de chinuitor sã ne gãsim cuvintele, e chiar o provocare. Şi-apoi, avem timp dupã ce murim sã nu ne mai spunem nimic, pentru cã vom şti tot fãrã cuvinte. Acum, însã, avem nevoie de ele. Bine, fie, eu am nevoie de ele.

Deschide gura aia delimitatã de buzele tale frumos conturate şi varsã-mi câteva, gângureşte ca un copil, inventeazã o limbã strãinã şi spune-mi ceva privindu-mã ca şi cum ţi-ar fi drag de mine. Crezi cã poţi face asta pentru mine?

Nu mã ajutã cu nimic dacã plângi pe interior, pentru cã te sfâşie cuvintele prin drumul lor de dinãuntru, din inima, prin piept, prin cerul gurii, unde mor pentru cã şi-au pierdut tot sensul cât s-au târâit sã iasã afarã din tine.

Fã un efort şi spune-mi naibii ceva frumos! 

Sau nu. Deja m-ai fãcut sã cerşesc şi nu mai primesc nimic. Sã te punã Corneluş sã-mi spui ceva frumos, cã nu mã mai vezi în veci!

Eminescu @ Vama Veche

Acum trei nopţi ţineam pe spate un cearşaf murdar şi ud, între douã mese pline cu oameni veniţi la Corsaru’, mã durea stomacul şi vedeam ce vedeţi voi în imagine.

Vedeam mai bine şi mai frumos, pentru cã atât poate telefonul meu gãsit de maicã-mea în zãpadã.

Mã gândeam aşa: marea împreunã cu luna deseneazã un “i” care vine de la “iubirea nu e ceva ce creşte pe garduri, ci se construieşte sau ni se pare cã este când vrem sã fie” sau de la “ia mai du-te-n viaţã”, iar dacã Eminescu ar fi copilãrit în Vamã, ar fi lãsat nişte poezii gigantice cum a reuşit sã lase despre codri, lacuri, flori albastre etc.

Ar fi prins şi el o noapte cu luna portocalie care ar fi compus împreunã cu marea un “i”, care ar fi venit de la ceva mai bun şi mai frumos decât mi-am dorit eu sã vinã.

Pãcat cã Eminescu n-a avut prieteni la care sã meargã, mãcar în vacanţe, în Vama Veche.

O aventurierã

Weekendul ãsta a fost tot ce nu mi-am plãnuit sã trãiesc şi problema e cã încã nu s-a terminat. Drama, cã va veni ziua de luni. Deci, totul e bine.

În fine, în dupã amiaza asta am fost parcul Tineretului. De obicei îmi place parcul, mai ales cã sunt nişte rate sãlbatice pe lac şi eu sunt leşinatã dupã ele. 

Am mers mult şi-am stat cam la fel de mult. Am citit, am privit lacul, cerul şi îndelung în gol. Mi-au rãmas nişte chestii în minte şi le expun aici ca sã scap de ele.

Pe o insulã m-am aşezat pe malul lacului şi-am zis cã am gãsit locul unde pot sta singurã cu mine, în afarã de o bisericã. Vine un tip, bagã mâna într-un tufiş şi îşi scoate undiţa. Bagã mãmãliga în cârlig şi-i dã.

L-am întrebat dacã îl deranjez (cumva ironicã) şi a zis relaxat cã nu.

Vine altul, zis “Bomboanã” murdar bine şi-i tot spune relaxatului, de mã scoate din rãbdãri: “Bã, Ţuicã, dã mã la apã adâncã.” Se bagã în seamã cu mine, îi dau o ţigarã pentru cã nu mai contenea sã-şi doreascã una cu voce tare, mã invitã la un suc în schimbul ţigãrii, îl refuz şi citesc în continuare din Jung. Nu plec nici de-a naibii, eu am fost prima acolo. Azi.

Îmi pune capac momentul în care Ţuicã prinde un peştişor: îl izbeşte de pãmânt scurt şi puternic, îi scoate cârligul din gurã şi îl aruncã în spate.

- Îl mãnânci?
- Nu.
- Pãi, de ce nu îl arunci înapoi în apã?
- E toxic. Îi omoarã pe aia buni.
- (pauzã) Cum se numeşte specia?
- Somon African.
- Aha. Fir întins!

Şi-am plecat, cu maţele ca ale peştelui buşit de pãmânt.

M-am plimbat apoi şi, nu departe de insulã, a încetinit lângã mine cu bicicleta un bãrbat bine (bine trecut de 50 de ani), cu burtã de hepatita şi cu început optimist de chelie: “Bunã, te fac o plimbare?”. Am întors capul spre el cu o privire seducãtoare, gen “da, dacã te conduc în coşciug la cimitir, boule!”, şi a îngãimat vizibil mirat sau ruşinat: “Scuze, de la spate nu pãreai minorã.”. A bagat vitezã şi dus a fost.

Iar în final de cãlãtorie, vãd doi porumbei, cel mai probabil amanţi trecuţi de a doua tinereţe şi cât un dulap fiecare. 

El se opreşte, se uitã în stânga şi în dreapta, şi îi bagã limba-n gât cucoanei. 

Mã depãrtez rapid, privesc în altã parte, dar apuc sã aud: “Opreşte-te, eu nu sunt vreo aventurierã..”( total prefãcutã).

Eu sunt o aventurierã. Dupã toate astea, îmi bag limba-n gâtu’ meu, sã vomit.