Intuiţie feminină

Să ştii că a trecut deja prea multă vreme

De când mă mint parşiv că te-am uitat,

Şi ce-am mai slab şi sugrumat încă se teme

Că veşnic voi rămâne prost şi neschimbat.

Tu ai acelaşi zâmbet larg şi blestemat,

Iar ochii ţi-au rămas mercur sălbatic,

De parc-acum un termometru vechi

Pe chipul tău frumos tocmai s-a spart.

Şuviţele îţi stau la fel, perfect rebele,

Iar totul parcă-ţi şade-n ciuda mea

Şi-ntreaga mea fiinţă în surdină geme,

De dorul tău. Beau şi citesc poeme,

Dar gura mea refuz-a te chema.

Topite gândurile toate îmi putrezesc

În colţul minţii părăsite şi strigă după gura ta,

Ce-a înghiţit insulta infinită a

Adevărului plesnit, nesăbuit,

Aiurea aruncat în vânt sau la şosea.

Şi-aud şi-acum aievea vocea ta,

Iar când adorm îţi caut mâna ce cu lene

Pe braţu-mi stâng, nehotărâtă, se plimba.

N-am loc în viaţa mea de tine

Şi nimeni n-are loc în viaţa mea,

Pentru că eşti de-a-ntregul şi de-a valma-n mine.

Las noaptea geamurile larg deschise

Sperând că în curând vei dispărea,

Iar inima mi-o-nchid şi trag oblonul

Să nu se odihnească nimeni peste ea.

Vorbesc puţin sau chiar deloc

Şi fiecare gest mi-e chinuit,

De nu mai ştie nimeni, niciodată,

De mai sunt viu sau dacă am murit.

Calc greu pe amintiri mai vii decât prezentul

Şi creşte-n mine dorul să ucid

Tot ce mă ţine suspendat

În tine şi-n tot trecutul nostru adormit.

Mă-ntreb întruna ca dementul

De ce-am greşit.

Sau cum de m-am predat.

Tu ştii că mă reneg că te-am rănit,

Şi ştiu că, din păcate, m-ai iertat,

Să poţi uita ce-odată a contat.

De-atunci eu numai om nu mă numesc.

Am plâns în mine când mi-ai spus că pleci,

Dar am tăcut, căci eu pe mine, la ocna grea a neiubirii,

Pe viaţă m-am sortit şi condamnat,

Să te iubesc. Continui să greşesc;

Rămân al tău pe veci,

Cel prost şi vinovat.

Tu fără tine

Era o iarnă grea şi murise bunicul meu din partea mamei. „Bunelu’” pentru mine, „nea Gică” pentru sat.
Nu am mers la înmormântare pentru că în seara acelei zile aveam un spectacol demult programat. „Îndrăgostiţii”, comedie. 

Lumea râdea în sală, aplauda, iar eu abia mă târâiam prin culise, cu gândul la el, la mama, la cei iubiţi ai mei dintre care lipseam. Însă, de cum păşeam pe scenă, înviam. Explodam. Eram un foc molipsitor pe care îl aţâţam cu ai mei colegi, mă bucuram din toată inima să fiu acolo, şi jucam pe viaţă şi pe moarte. Ardeam. 

Mi-am zis că în acea seară voi fi şi mai minunată pentru el, ca şi cum ar fi fost în sală. Nu apucase să mă vadă în vreo piesă, dar era tare mândru de mine. Aşa se mai lăuda în sat, că nepoata lui e actriţă, de parcă eu eram bolnavă şi totuşi trăiam (poate că eram). Mi-aş fi dorit să fi ştiut din timp când pleacă, să mai stau de vorbă cu el, pentru că de Sărbatori în acel an am fost cam pe fugă, şi eram, în general, ocupată cu facultatea, cu spectacolele...
Dar nah, cine ar fi bănuit că un om ca un munte va muri ca o pietricică în praştie?
Atac de cord. Pe-atunci Teatrul era Dumnezeul meu, iar bunicul meu s-a dus la cea mai importantă Audiţie.

Eu, o gâscă născută talent, murită speranţă. La cuvântul „prostie”, în dicţionar, propun să punem o poză cu mine.

Nu ceea ce simţeam eu era Durere, nu drama, nu poezia şi prostia din capul meu erau reale, ci eu să fi fost acolo. Să fi fost alături, pe bune, lângă ai mei, aia ar fi contat, nu „vitejia” mea artistico-fantastică. Pentru că oamenii trăiesc şi mor, dar ţin de cald între timp. Îţi sunt sau îţi devin părinţi, copii, bunici, fraţi, prieteni apropiaţi. Oamenii ăştia durează mai mult decât aplauzele cu tot cu spectacol. Decât vor scrie ziarele după moartea ta, oricât de faimos poţi deveni. Că mai mult decât om nu ai cum să fii pe pământ (Hristos a fost şi-a plecat demult).

Moartea e pe bune, se trece dincolo cumva, fie că vrei să crezi sau nu, şi ce contează e că omul nu mai e om în urma ei. Dispare. Şi moartea doare, fie ca e a ta, fie că e a altora. Şi moartea mai poate fi şi încă din timpul vieţii pe tot parcursul ei, fără să se numească metaforă.

Dar Teatrul rămâne....e teatru şi fără tine. Şi continuă sa fie şi dacă lipseşti să-ţi îngropi morţii, insa Tu fără tine nu mai eşti.

Da, angajamentele se respectă, dar atitudinea faţă de ele spune ceva despre tine. Fie, despre mine, că nu ştiu despre alţii.

Eu atunci nu am mers la înmormântarea lui Bunelu’, pentru că am ales să nu merg. Nu am vrut să suport consecinţele, m-am iubit mai mult pe mine în teatru, decât familia din care am plecat. Atunci nu am vrut să ştiu că Teatrul în sine nu va fi mereu lângă mine şi că nici n-am nevoie de el când voi muri, ci de oameni. De familie şi de prieteni (şi în cazul meu nu prea se găsesc în teatru).

Atunci am contat eu şi-atât. Mi-am pus apoi durerea pierderii ca pe o medalie într-o luptă inexistentă şi cu o falsă jertfelnicie pe altarul artei, am privit lumina reflectoarelor ca pe lumina taborică şi-am suferit. A proastă.

Dar ia zi, Diana, cum îţi sună ţie scurmetrajul ăsta:

O femeie conduce prin nămeţi şi viscol, singură, purtându-l pe taică-su’ mort pe bancheta din spate. E nevoită să-l ducă acasă, pentru că altfel ar fi trebuit să-l ţină la morgă vreo două zile şi apoi să plătească şi „externarea” lui. A făcut tot ce-a putut împreună cu cei de pe salvare să-l ţină în viaţă, dar el a plecat zâmbind, uitându-se la o fotografie de-a nepoatei lui. Femeia riscă tot, dar îl duce acasă la el, de unde acesta va pleca pe deal, lângă soţia lui.
Pe drum, femeia nu plânge, pentru că nu vrea să pară dubioasă, pentru că nu vrea să fie oprită de poliţie, şi pentru că vrea să rămână atentă la drumul greu, aproape blocat. Mai e şi furioasă pentru că nu a apucat să-i spună tot ce a durut-o, nu a apucat să-l ia de guler şi să dea cu el de pământ, metaforic vorbind, pentru că cei doi, toată viaţa lui, au avut meciuri mari, pe măsura dragostei ce i-a legat. Ar vrea să urle, dar conduce în tăcere, poate şi pentru că îi e puţin frică să nu-l supere pe mort.
Deci avem pe femeie durere, frică, furie, frig, singurătate, risc, periculozitate, iarnă grea, toate înnăbuşite. E limpede şi calmă până în seara în care se întoarce acasă la ea, după înmormântarea tatălui ei. Fata ei e departe şi ocupată.
Atunci femeia se ghemuieşte într-un colţ de canapea şi plânge până adoarme. A doua zi merge la muncă.

Deci, foarte pe scurt:

Nu te minţi pe tine că nu te poţi da afară din casă când te prinzi.
Dacă teatrul sau arta sau ce faci tu nu te zideşte, e degeaba. Trăieşti rece şi răceşti. (că mort oricum vei fi rece).
Dacă în viaţă nu îţi dai voie să iubeşti, dă-ţi două palme, să nu-ţi dau eu. Nu pot spune ceva inteligent, când omul se încăpăţânează să fie chior şi prost, în acelaşi timp.

Hai că m-am enervat. Ai grijă la ce trăieşti.

Nimeni Jacek

Pe o străduţă, undeva în Barcelona, îmi căutam cuvintele în lexicul britanic, ajutată de o carafă de sangria, alături de Fritz. Când nu le găseam, mă ajuta el. În poloneză. 

Ne sprijinea un geam de sticlă, spatele, şi o scară de beton, fundurile. 

Student la Filosofie: suflet mare, creier terci, eram pe aceeaşi lungime de undă. În timp ce vorbeşte, dar şi când tace, cu sau fără ochelari, îmi spun că seamănă foarte mult cu unul din puştii din „Dead Poets Society”, sau foarte puţin cu actorul din „The theory of everything”, sau cu un actor necunoscut, care încă nu a fost distribuit într-o producţie mare, dar care va fi foarte apreciat. 

Vorbim chestii serioase, de alea de se povestesc doar străinilor, pentru că nu credem cu adevărat că ne vom mai revedea vreodată, şi vom putea trăi ştiind că amintirile noastre sunt în siguranţă.
I-am zis că s-ar putea să scriu ceva despre el, cu modificări, cum fac de obicei, şi mi-a răspuns serios că mama lui deţine o editură în Polonia. Am zâmbit apoi amândoi de absurditatea gândului de l-am avut în acelaşi timp. La cei 23 de ani ai lui, Fritz e înalt, şi chiar isteţ.

Fragment din discuţia cu el:
- Ce crezi tu despre taică-miu?
- Despre el, nu ştiu, poate că e un tip rece. Sau poate tu l-ai perceput ca fiind rece. Îmi pare că eşti foarte apropiat de maică-ta, dar că ai mare nevoie de dragostea lui.
- Da? (victorios) Ei bine, eu nu l-am cunoscut niciodată pe taică-miu. N-a murit, sau nu ştiu între timp ce s-a întâmplat, dar atunci, înainte să mă nasc, a plecat.
- Păi înseamnă că am simţit bine. Indiferent de motiv, prezent sau absent, tu în tot acest timp ai avut nevoie de el. Ai vrut să-l cunoşti în primul rând; eşti încă flămând de dragostea lui şi furios pe el, în acelaşi timp.
- Nu. Nu cred. Nu mai contează. Tata e doar un concept pentru mine. Mama m-a crescut singură, şi a avut grijă să nu simt lipsa prezenţei masculine prin fiecare din prietenii ei. Aveau program să ieşim în parc, să se joace cu mine, să mă ajute la lecţii, mai târziu. Veneau la ziua mea. Oameni faini, prieteni buni, mereu în mişcare, mai ales că îşi întemeiau familii între timp şi nu mai reuşeau să-şi menţină constant promisiunea faţă de maică-mea. Dar nu dispăreau de tot...
- Cum a făcut taică-tu.
- Da. Nu. Unii erau simpatici, alţii antipatici, iar pe alţii nu mi-i amintesc. Dar au fost. Atâta doar că nu le ziceam „tată”. Mi-amintesc bine, însă, de Jacek. A murit acum zece ani, era tânăr, avea 46 de ani. Atac de cord. Cred că el a fost un om care m-a marcat. Poate că da, poate că mi-aş fi dorit ca tata să fi fost ca el. Un om extrem de generos, de cald...
- A fost cu mama ta?
- Nu. Zicea că lui îi e frică să se îndrăgostească, şi pe termen lung, să iubească. Nu era sigur că poate rămâne constant în decizii odată ce le lua, dar în buzunarul interior de la haina din cuier i-au găsit o cutie cu un inel de logodnă. Nu se ştie pentru cine era. (tace puţin, parcă îşi spune în gând „poate era pentru mama”). Înainte cu o săptămână de a-i sta inima, murise un scriitor polonez foarte apreciat. La înmormântarea ăluia fuseseră peste 200 de persoane, oficialităţi, presă...la înmormântarea lui Jacek nu am vrut să merg, dar mi-a povestit mama că erau peste 600 de oameni. Ea a mers însoţită de o colegă, şi aia, şocată să vadă atât de mulţi oameni conducându-l la groapă pe Jacek, a întrebat-o „Dar cine a fost omul ăsta?”. 

Iar mama i-a răspuns simplu: „Un Nimeni. Un nimeni care a dăruit şi care a iubit, dar care habar n-a avut.”