De-a lungul timpului,
cam de când purtam rochiţele flauşate, cu volănaşe, de mi se vedeau chiloţii (şi
ei tot flauşaţi) când mergeam, am tot căzut în dragoste pentru câte cineva. Mai
exact, tot timpul. Bine, e mult spus „dragoste”, să zicem că am tot picat „în
admiraţii”, iar uneori, atenţia asta pe care o acordam nesăbuit tipilor, fie ei
posesivi cu maşinuţele de plastic, se transforma în obsesie de ani întregi, iar
alteori, surprinzător, dispărea după câteva zile. Cert e că eu nu am avut
niciodată pauză.
„Iubeam”
neîmpărtăşit ca o nebună, atât cât puteam la fiecare vârstă, sufeream şi scriam
şi mă întrebam ce am, de ce nu pot fi şi eu într-o stare de normalitate, fără
să mă gândesc la câte cineva, fără să nu sufăr că nu sunt trasă de codiţe- faptul
că eram tunsă „bros” nu era un argument, pentru că băieţii, dacă vroiau să
chinuie o fată de le plăcea, găseau întotdeauna soluţii etc. (perverşii să se
oprească din citit).
În cel mai bun sau
rău caz, eu le deveneam „cea mai bună prietenă”. Sau, când depăşeam momentul şi
mă concentram la suferitul după altcineva, se trezeau să-mi spună că le sunt
dragă. Adică „visul” se fucking împlinea, dar târziu. Întotdeauna cu
întârziere. Ceea ce acum îmi spun că nu a fost un lucru rău, pentru că nu ştiu
cum aş fi putut trăi fără să sufăr din amor neîmpărtăşit, fără să mă bucur de
fiecare zâmbet primit.
Atâtea poveşti nu s-ar fi creat în capul meu, săracele. Sau
nu aş fi ţinut minte multe momente drăguţe, simple, nevinovate, ocupată cu
trăitul marii iubiri. Pentru unii poate, nişte prostii, pentru mine, cele mai
tari trăiri.
De exemplu, în clipa
asta mi-am amintit de un tip care ar merita o scurtă povestire. Îl cheamă, sper
că în continuare, Paul. Semăna cu Kurt Cobain, în glorie. Eu cântam într-un bar,
la karaoke, şi după, a venit la mine cu o bere pe post de floare, şi mi-a
oferit-o odată cu niste felicitări pentru voce. Am stat de vorbă cu el preţ de „floarea”
dăruită şi când a trebuit să plec, şi-a scos o verigă din ureche şi mi-a
aşezat-o pe-un deget. A doua zi am plecat din oraş şi aşa am bifat o amintire
drăguţă.
Revenind....Cum aş fi
putut să mă autoiluzionez degeaba, sau cum aş fi trăit cu opţiunile nefericite,
pe care acum le reneg? Oricum, cel mai mare rău ar fi fost să fi crezut că Diana
e o fată frumoasă, şi fără dubii: cine ştie dacă mai puneam mâna pe vreo carte. :))
Cert este că eu nu
pot altfel. Nu ştiu cum e să nu-mi placă de cineva. Gusturi proaste nu cred că
am, poate doar aşteptări prea mari. Sau prea mici. Sau e un fel de a fi. NEXT! :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu