Nu e încă primăvară

Înainte vreme simţeam anotimpurile. Aveam „premoniţii” în legătură cu ele, şi făcea parte din bunul meu simţ să mă bucur de simţămintele astea sezoniere - exaltare, tolăneală, melancolie, moarte clinică supravegheată. 
Mă instalam în ele şi le aduceam nuanţe, le amestecam echilibrat, dar întotdeauna aveam un punct de plecare. Chiar ştiam când e cazul să vină primăvara, şi ea venea. La timp. La timpul de-l anticipam eu. 

Acum nu. Acum parcă nici n-am încredere că e primăvară afară, parcă nici nu o aşteptam, parcă nu-i era momentul să vină, pentru că astă iarnă m-am convins complet că vremea va continua aşa o veşnicie. 

Sunt sceptică şi mă îmbrac gros, în continuare. Sau fac câte-o nebunie, câte o excentritate vestimentară, cu gândul că mă va prinde negreşit o zăpadă. Sunt sceptică şi nu mă îndrăgostesc, nu mă mai. În fiecare primăvară făceam eroarea asta: fie de aceeaşi persoană, fie de altele. 

Acum, nu. Nu-i momentul. Nu-i contextul. Nu-i nimic. Mă dresez (am văzut că unora le merge) şi mă rostogolesc în gând, fac pe moarta în caz că mă suprind zâmbind a proastă, şi mă leg la poartă pe mămăligă şi apă.

Nu. Nu e încă primăvară. 
Chiar n-aş şti ce să fac cu un sentiment în braţe, din senin, peste noapte, ca zăpada aia pe care o aştept să vină mişeleşte.