Calul a rămas la mine

Merg cu privirea în pământ şi când o ridic dau de o herghelie de cai păscânzi pe o păşune îngrădită. Nu ştiu dacă există “păscânzi”, dar îmi place cum sună. În fine, mulţi cai diferiţi, păşteau. Mai retras, trântit la umbră, stă un cal alb. Simţitoare din născare, mă duc la el, deşi ceilalţi par că se agită şi mă cam blochează. Mă aplec, îl mângâi pe bot şi dau să-l îmbrăţişez, însă mă trăsneşte un parfum bărbătesc cunoscut.

- Exagerezi. Da, e parfumul lui, dar nu am apucat să fac un duş. Încet la coaste.

Şi se apleacă până la pământ, în faţa mea, cât să mă urc uşor. Am tot 165 de centimetri. El, calul zic, e alb şi poate superb, dar e atât de transpirat şi obosit, încât arată sur şi destul de bătrân. Ne depărtăm la pas de herghelie şi nu văd nimic în jur pentru că mă ţin de coama lui, de echilibru şi mă aşez pe burtă când simt tare că-mi lipşeşte o şa.

- Mda. După cum te-ai prins, eu sunt calul lui Făt-Frumos. Alb. Evident, nu există un singur făt-frumos, dacă mă întrebi pe mine, nu există niciun făt-frumos, sau mă rog, nu e musai frumos. Făt-Frumos e un nume generic dat unui flăcău care vrea să se însoare. Vine, se urcă pe mine, eu fac toată călătoria şi îl scot din toate rahaturile, iar la final, fata de împărat se mărită cu el. Eu sunt adus la herghelie şi apoi o iau de la capăt. Am obosit, după cum bine vezi.

- Dar de ce te aleg numai pe tine? (Vreau să-mi confirme, ştiu răspunsul.)

- Ţi-am zis că-s obosit, dar insişti, desi ştii. Aşa a fost scris în poveste – “făt-frumos vine pe un cal alb” şi nimeni nu riscă aiurea. Cum să se ducă la ilenecosânzene călare pe cai negri, sau ciungi, sau altfel decât albi? Da, sunt un fel de momeală, dacă la asta te gândeşti.

- Mie îmi plac ăia negri. Caii, zic. Roibi, suri, champagne…

- Tu nu eşti măritată. Zic.

- Şi de ce miroşi a parfumul lui?

- Îmi place…că refuzi să accepţi ceva ce ştii. Că ai nevoie mereu de cuvinte clare, pentru că pe alea nu le mai poţi răstălmăci, analiza, uita. Şi-a găsit Ileana, drumul, locul.

- Nu a venit la mine cu tine….

- Nu a venit la tine să rămână. Hai să ne întoarcem la păşune, poate întreabă vreunul iar de mine…să apuc să fac un duş, să nu miros a aventură…

- Ştii ceva? Tu rămâi la mine. O să ne plimbăm la pas amândoi. Gata cu basmele, balaurii şi cu faptele eroice. Eşti obosit…şi poate că ar fi bine să mori pe loc, nu alergând. De azi eşti doar un cal alb. Al meu.

- Şi dacă mă caută făt-frumosul tău? Sau ce facem cu restul de fete?

- Să vină pe jos. Sau pe o iapă de orice altă culoare. Ar trebui să aibă totuşi puţină imaginaţie şi poveştile pregătite…iar restul…dacă se poartă cioara vopsită, de ce nu şi calul?

Eh, şi m-am trezit. Da, şi eu sunt îngrijorată.

În loc de adio

I-a sunat telefonul şi a plecat în grabã, stingând ţigara absent. O fi fost maică-sa. Sau nevastă-sa, care l-a anunţat că naşte. Sau maică-sa, care i-a spus că naşte nevastă-sa. Nu ştiu, nu l-am întrebat niciodată nimic despre viaţa lui în afara mea.

Când a ieşit pe uşã mi-am dat seama cã nu am apucat nici sã-i spun „pe curând”. Aşa cã i-am fumat restul de ţigarã nefumatã, ca şi cum l-aş fi sărutat pe fugă şi pe gură.

De atunci, nu mai ştiu nimic de el. Şi, absolut întâmplător, m-am lăsat de fumat.

Plus că i-aş fi făcut rău băiatului nostru, care îşi anunţă sosirea zilele astea.

Miros de flori din copaci

Trei nopţi am dormit ca Albă ca Zăpada, după ce a fugit de acasă, în pătuţul unui pitic. Poate că povestea a exagerat în unele detalii, poate că piticii n-au fost chiar aşa de mici, iar ea poate că a fost o fată foarte înaltă. Poate că purta 40 la pantofi şi nu şi-a găsit niciodată încălţări uşor. Nu ştim cu adevărat de ce a fugit de acasă şi nici nu ne foloseşte acest adevăr, ca multe altele.

Eu ştiu că patul mi se termina uşor mai jos de genunchi, că plapuma era de o persoană şi că piticul dormea lângă mine. Sau eu am dormit lângă el (?).

Nu m-am putut duce în camera mea cu pat mare. Prea mi-a fost dor să mă mir cât e de mică, să simt cum respiră şi cum se transformă uşor într-un făt pe care eu îl port într-o burtă imaginară. (N-am s-o nasc niciodată, vreau să rămână cu mine pentru totdeauna.)

Mă întreb când am crescut, de acum, când se ghemuieşte în braţele mele, este copilul meu. Şi cum se face că, dacă eu vreau să mă ghemuiesc în braţele ei, ea devine o uriaşă.

M-am întors de acasă, dar mi-a rămas gândul la ea, cum persistă de discret un parfum de flori de măr, primăvara. Da, cred că e potrivit să o asociez cu mirosul ăsta delicat de flori din copaci, pentru că este un soi de om care te marchează, dar nu te dezechilibrează. (Te scoate definitiv din viaţa ei, dacă m-ai rănit pe mine. Atât. Dar asta e o altă poveste.)

Discret, trece fin şi nu eşti sigur dacă a trecut sau dacă ţi s-a părut că a trecut, dar între timp te trezeşti vindecat. Chiar am să întreb şi alţi oameni care o cunosc, dacă au aceeaşi senzaţie în preajma ei, poate sunt prea subiectivă.

În povestea mea, piticul este personajul principal. Mi-a scris de curând un mesaj într-o dimineaţă: “Sus, în Cer, Dumnezeu te iubeşte. Aici, pe pământ, mama.”

Eugen Virgil Nicoarã

Pe lângã un carneţel şi un creion, purta cu el oriunde o cutiuţã transparentã, ca sicriul Albei ca Zãpada, doar cã mult mai mic şi de plastic, cu un ceas fãrã curea. 
La piept, în buzunarul interior al gecii sale foarte uzate. 

Îl întorcea ritualic, apoi îl aşeza la loc în cutie, iar cutia o punea la vedere, pe masã. Ofta, zâmbea şi apoi începea sã predea Istoria Teatrului. 
Mã rog, aşa se numea cursul, dar de fapt ne vorbea câte în lunã şi în stele, ne plimba prin toatã dramaturgia, prin întreaga literaturã, compara, ne împãrtãşea din constatãrile sale şi discutam pe tot felul de subiecte despre viaţă, artă, cultură etc. Aş fi numit cursul lui Înţelepciunea Omenirii, dar tot ar fi fost prea simplã denumirea.

Dom’ profesor era o enciclopedie în continuã completare, o entitate care semãna mult a om, dar care nu era clar din lumea noastrã. 

Bãtrân ca Brâncuşi, cu ochii ageri, de copil, un intelectual, un geniu (mai exact) şi un pustnic, credea şi Îl simţea pe Dumnezeu, căruia i-a dedicat peste 600 de psalmi în versuri. Un om vertical, smerit, complex şi simplu, exigent şi blând, în acelaşi timp.

Greu de cuprins.

Citea ca la raze pe fiecare în parte şi notele le punea nu neapărat dupã ceea ce apãrea pe foile de examen – ştia exact cine şi cât copia, pentru că simţea minţile şi inimile studenţilor sãi. Nu ne supraveghea niciodată, scria la rându-i în carneţelul său tot felul de gânduri, dar ştia fiecare mişcare din clasă.

Îi plãcea sã ne provoace şi jucam uneori un joc fãrã nume, care consta în scrierea unei povestioare, folosind cuvinte spuse la întâmplare de noi, în clasã. Evident, într-un timp limitã. Îi plãcea sã fie cu noi la curs (câţi eram, când nu chiuleam), aprecia şi corecta construind, nu desfiinţând.

Ah, chiar acum îmi amintesc râsul lui, ca un cep dat unui butoi răguşit. Ciudat că m-am gândit la un butoi, când el era firav, şi ciudat dorul de m-a luat. Poate nu de el, ci de mine, cea care eram pe vremea când el era.

Notam în gând victorii, când reuşeam sã-l fac să râdă. Mă alintam debitând prostii ca o strănepoată de grădiniţă, iar el ba mă dojenea blând, ba îmi dădea apă la moară, ba mi le tăia scurte, ca apoi să pricep că mă păcălise cu supărarea.

M-am simţit apreciatã şi iubitã. A fost unul dintre dascălii din facultate care au crezut constant şi necondiţionat în talentul meu de actriţă şi de scriitoare. M-a încurajat când am avut cea mai mare nevoie, pentru că mereu a văzut dincolo de ce arăta momentul. Nu cred că i-am mulţumit.

Slab, cu barba albã ca “zãpada pe Salmon”, deci neschimbat, l-am întâlnit la câţiva ani dupã ce am terminat facultatea într-un autobuz. Am vorbit vreo patru staţii şi am coborât să nu izbucnesc în plâns. Simţeam că nu mai pot să-l văd în starea de singurătate, boală şi sărăcie. El nu era deranjat de nimic - trăia oricum în lumea lui nevăzută, dar eu da.

Cum, un geniu să se plimbe toată ziua cu ratb-ul, poate flămând, să scrie, să observe, iar să scrie, sau să se plimbe prin parc, fără niciun sprijin, fără ajutor, fără nimic?

Era prea demn şi împăcat cu efemeritatea vieţii, iar mie mi-a fost prea ruşine să îl întreb dacă are nevoie de ceva, dacă pot să-l ajut, sau să-l sun, să aflu de el.

L-am întrebat atunci ce-a fost cu ceasul ãla, de ce ţinea sã-l întoarcã mereu, sã-l poarte peste tot şi dacă-l mai are. L-a scos din geacă şi mi-a rãspuns liniştit cã acel ceas fusese al adoratei sale soţii, Angela, despre care ne-a vorbit mereu cu dragoste şi care plecase la Domnul, înainte să-mi devină profesor. Ceasul mereu întors a fost forma lui de a o menţine pe ea vie şi aproape de el, a fost obiectul care l-a menţinut în realitate şi l-a tot dus la ea, cu fiecare ticăit. Câte un pas, câte un pas, până la reîntâlnirea din cer.

Plângeam toţi pentru durerea lui când o mai pomenea, am plâns când am coborât din autobuz şi nu după multă vreme, am aflat că ceasul ăla din mini-sicriul Albei ca Zăpada a stat.

L-a întors până în ultima lui clipă, sunt sigură că s-a ţinut de cuvânt.

Acum este târziu. Şi pentru mulţumiri, şi pentru ajutor, şi pentru regrete. Îl pomenesc la Sfânta Liturghie, iar textul ăsta stângaci i-l închin. Cam atât.

Mulţumesc, dom’ profesor!