Moş Crăciun de la gunoi

-Du-te, te rog, când ieşi, să duci gunoiul. Să nu rămânem cu el în casă în Ajun.

M-am dus. E în spatele blocului ţarcul cu tomberoane. Mi-e destul de silă, mizeria e împrăştiată, nu pricep de ce nu nimeresc oamenii chestiile alea mari de plastic, de nu le poţi rata nici dacă arunci sacii chior, bine plasat, de la distanţă.

Acum ar trebui să găsesc nişte cuvinte, să le pun într-o ordine încât să mă fac înţeleasă. Am dorinţa, nu ştiu de ce, de a împărtăşi, dar nu am putinţa, aşa că pun vorbe la nimereală şi fiecare înţelege ce poate.

Un copil cam de 5 - 6 ani răscolea tomberoanele, urcat pe unul dintre ele. Descheiat la o gecuţă jerpelită, cu un zâmbet de om mare ruşinat, care a înţeles demult că uneori viaţa e mai mult decât poţi duce.

M-am oprit, ne-am privit, apoi am lăsat privirea în jos unde aş fi vrut să mă îngrop.

El a sărit de unde era şi s-a dat, ruşinat, după gratiile ţarcului. Aveam la mine o hârtie de 100 de ron şi nu i-am dat-o. Nu am putut. 

Ţineam o mână în buzunar pe bancnotă şi îmi derulam un monolog cu argumente pro şi contra, deşi simţeam că mă împinge ceva să i-o dau, fără să gândesc. Nu am putut nici să deschid gura şi mi-am văzut măsura. 

Am înţeles limpede cât sunt şi cine sunt. Mi-am derulat firul vieţii în câteva clipe şi am înţeles că sunt o pierdută.

Apoi, nu mai ştiu ce am făcut. M-am trezit alergând. Am smuls din casă ce am prins, o cutie de bomboane, dulciuri, bani, şi am fugit înapoi să i le dau.

În Ajun de Crăciun un copil necăjit îl căuta pe Moş Crăciun prin gunoi. Nu mai era - nici el, pentru că dispăruse în 3 minute, dar nici eu aceeaşi. Cu prostiile de le aveam în mâini am rămas pe loc şi poate că am plâns. Nu mai contează că au trecut apoi două fete cu un copil mic şi mucos, după care am fugit ca o disperată să-mi eliberez mâinile, să le urez sugrumată un Crăciun fericit.

În Ajun de Crăciun, un copil sărman mi-a dăruit cel mai important cadou: o oglindă în care să mă văd cu adevărat. 

Se pare că la gunoi chiar se găsesc chestii de folos.

Fobia Crăciunului

Încerc să-mi dau seama ce se petrece cu mine.

În preajma fiecărui Crăciun, mă simt cuprinsă de tot felul de stări cărora nu le pot da nume şi nici nu ştiu de unde mi se trag. Mă ia câte un plâns parşiv care nu se manifestă, lacrimile nu vor să cadă afară şi mi se adună într-un gol pe care cred că-l am demult căscat în interior. Poate din copilărie mi se trag stările astea ciudate, dar nu cred că am raţiuni reale. Ştiu poveşti cu oameni traumatizaţi, îndureraţi, bolnavi, nevoiaşi, iar eu am fost întotdeauna bine. Deci nu e cazul meu, slavă Domnului pentru toate.

Cu toate astea, simt în zilele dinaintea Crăciunului un soi de presiune, o forţare, o falsitate pe care încerc să o ţin departe de mine, dar care tot mă îmbrăţişează abuziv. Nu cred că mă afectează frenezia de cumpărături cu pierderea sensului Sărbătorii; pe aia o ignor cu succes. Eu cumpăr asumat să dăruiesc, convinsă că voi fi un mag în Ajun pentru Pruncul Hristos ce se va naşte în cei pe care îi iubesc. Deci, nu sunt în căutarea sensului pierdut.

Atunci, ce am?

Mă panichez când mă simt împinsă spre un „să ne bucurăm” cu orice preţ. Cu orice fel de manifestare. De fapt, nici nu cred în nimic ce se poartă exagerat. Glumele celor mai amuzanţi oameni ascund cele mai adânci dureri. Nu ne tăiem venele, dar măcar sinceri putem fi...Şi apoi, poate nu vreau, frate, să mă bucur. Cel puţin nu vreau să fac zgomot când sau dacă mă bucur.

Vreau să trăiesc surpriza bucuriei subtile, dacă va veni de la sine, fără să mă simt handicapată dacă nu îmi trâmbiţez la gard preaplinul. Încerc să-l las pe Hristos să mi se nască în mizeria mea de inimă, nu pot face asta pe gălăgie, pe agitaţie, pe fugă. Nici la wc nu pot să fac nimic dacă stau unii la uşă să mă încurajeze, să se bucure pentru mine, cum să pot să las să se nască în mine Liniştea şi Bucuria pe un aşa haos? (exagerez nepotrivit, dar asta a fost prima comparaţie de mi-a venit în minte).

Când eram mică, de Crăciun, momentul pe care îl aşteptam cel mai mult era să plece Moş Crăciun. Venea vecinul de la 9, abţiguit bine pentru că stăteam la 8 şi o luase de la parter cu umblatul pe la copiii cuminţi, era omenit de părinţi, şi la mine ajungea cleşti. Îi ziceam o poezie, două, un colind (îi eram simpatică pentru că eram uşor sâsâită ca fetiţa cu salamul săsesc), luam jucăriile şi mă băgam cu ele sub brad. După ce îl cinsteau şi ai mei cu vin sau cu tărie, pleca şi venea repede timpul să mă bag la somn.

Mă băgam şi aşteptam să-mi adoarmă părinţii (stăteam cu ochii închişi, mă prefăceam că respir ca în somn cu orele) şi mă furişam apoi în sufragerie, sub bradul împodobit.

Atunci se întâmpla ceva magic. La lumina instalaţiei de pom stăteam sub brad întinsă şi încercam să-i privesc vârful. Mirosul de brad, globuleţele, ornamentele, liniştea, jucăriile de lângă mine mă făceau atât de fericită, încât nu mai ştiam de timp, de mine, de nimic. Mi se lăsa o bucurie cu lacrimi şi nu ştiam ce să fac cu ea. Stăteam sub brad şi plângeam în linişte. Era momentul meu. Moş Crăciun, pentru că nu mi se vorbea prea mult de Hristos, îmi lăsa noaptea bucuria de a fi, pe care nu ştiam să o numesc aşa, dar negreşit o pierdeam.

Acea bucurie am tot căutat-o an de an, sub brad. Chiar şi în Crăciunul în care mama lucra şi tata era plecat din ţară, tot la muncă. Amândoi, pentru mine, cea rămasă acasă singură. În acel Crăciun am început să scriu. 2002. Nu am găsit bucuria din copilărie sub brad, dar am găsit beţia scrisului.

Asta fac şi acum. Scriu şi caut bucuria cu lacrimi de sub brad. 

Poate că asta păţesc în perioada asta, poate de asta mă simt atât de ciudat: mi-e frică să nu treacă şi Crăciunul ăsta fără bucuria tainică de sub brad sau fără să mi se nască Hristos. 

Sau poate că pur şi simplu sunt o dubioasă.