La aproape un an, aproape de fiecare

          Initial, imi propusesem sa sarbatoresc un an de la lansarea cartii (3/10 martie) prin acest articolas, sa trag o linie si sa vad, din pareri, daca titlul a fost sau nu o minciuna. Daca exista sau nu cate "o diana pentru fiecare". Inca nu stiu.
         
         Ma gandisem si sa sun la editura, sa aflu cate exemplare mai au (acum cateva luni mai erau in jur de 50) si sa anunt cifra, in ideea in care nu cred ca voi mai reusi sa retiparesc. Inca mai sunt cateva.
         
Acum, ma intreb: si daca nu va fi asa? Daca, totusi, voi reusi sa retiparesc inca vreo 300 de exemplare? Si ce, daca nu s-a implinit anul? Si cum sa multumesc pentru atata apreciere si iubire? La aproape un an de la lansare sunt iar aproape de fiecare, recunoscatoare. 
Inca nu imi vine sa cred. 

Nenea Vali, profesor de fizica si informatica

„Faptul ca toti ne regasim in cartea ta arata tocmai autenticitatea ei si faptul ca ai scris-o cu maxima sinceritate. Este despre oricare dintre noi, numai ca tu ai avut curajul asta.”

Ortansa, actrita

„M-am diseminat prin sufletul si mintea ta ...si invers. Fuziunea aceasta mi-a dat posibilitatea sa rad, sa plang, sa vibrez, pana in ultima celula, cu tine! Te-am respirat asa cum respiri ozonul desi, marturisesc, am incendiat si cateva tigari... Te iubesc de la - la + Infinit!”

Mirela, asistenta medicala

„Draga mea, sunt fascinata de carte, (...) imi place de nu mai pot, citesc, citesc, dar in acelasi timp nu vreau sa o termin. De aceea si vreau sa ma vad cu tine, sa te pipai, sa stiu ca esti reala. (...) Uite azi nu am lasat cartea pana la ora aceasta, este... Fabuloasa! Am plans, acum rad. Doamne, esti...esti complexa, nu exista cuvinte. Ce scrii si transmiti este inefabil! Ce mi-ai facut tu mie, in Joia mare, sa ma apuce ora 13 in pat citindu-ti cartea.... Draga mea, am terminat-o. Acum trebuie recitita, de data aceasta cu creionul in mana.”

Catalin, designer-machetator, licentiat in filologie

„Cred ca ai o calitate speciala, de a remodela universul inconjurator. Ca o picatura cazuta pe suprafata unei ape linistite. Cartea ta si felul tau de a fi ne-au mobilizat pe toti la editura si in tipografie, cu atat mai mult cu cat au fost diverse dificultati de trecut. Nu poti sa-ti imaginezi ce aventura a avut cartea ta pana sa ajunga asa cum este. Si cate emotii a creat! E un fenomen inexplicabil, pentru ca, in activitatea noastra de acolo, lumea nu sta sa si citeasca, nu e timp pentru asta. Si revenim la ce am spus la inceput. Ai o influenta subtila asupra lumii. Te admir pentru asta.”
„Diana, oricat esti tu de modesta, nu esti o oarecare. N-o spun ca sa te magulesc. Cred sincer ca ai calitati deosebite.”

Klara, chirurg plastician

„Felicitari! Am terminat de citit cartea ta si pentru mine si-a atins scopul! Multumesc frumos!”

Lamia, actrita

„Scumpa mea prietena, ma pierd si ma regasesc in randurile tale. Copil frumos si bun. Cat curaj, sa-ti pui sufletul la vedere!”

Felicia, profesoara de geografie

„M-am grabit sa-ti scriu, desi nu ti-am terminat cartea de citit. Dar mi s-a parut entuziasmant ca pot scrie unui autor, dupa ce am vorbit cu atatia doar in mintea mea. E si un raspuns la provocarea ta dubla de a ne regasi in vreo diana si de a-ti gasi diagnosticul. Mi-am si imaginat cum ne-am dus cu totii aseara acasa, ne-am pus constiinciosi halatul de doctor si ne-am luat lupa si bisturiul sa-ti disecam sufletul. Eu recunosc ca m-am bagat in pat si mi-am pus un pahar de vin. Diagnosticul pe care ti l-am gasit e „umanita cronica agravata de introspectita profunda pana la nivel celular”. Din fericire, boala e fatala si se soldeaza cu nenumarate renasteri.
In care diana m-am regasit? Destule, mai ales in cea care cauta, se mira, amuteste, dincolo de cuvintele atat de bine potrivite. O sa-ti spun si in ce nu m-am regasit - increderea in oameni. Acel nivel de incredere incat sa te dezvalui in toata vulnerabilitatea ta si sa te pui in mainile unor straini fara alte strategii de aparare decat scuza „Asta sunt eu, alta, mama nu mai face”. Ce poate fi mai dezarmant decat atat? Si, mai ales, ce poate insemna mai mult acceptarea de sine, dincolo de tot zbuciumul indoielilor? Deci, te voi folosi pe post de bibelou pentru a-mi aminti ceva ce am uitat de atata timp incat nici nu-mi mai amintesc cum e. De fapt, cred ca ti-am scris sa-ti multumesc pentru darul tau si sa te rog sa continui, pentru ca „mai vreau!”

Vlad, actor si profesor doctor in arta actorului

„Cartea ta e ...tare. Verry impressive, indeed. Mi-au ramas in memorie, deocamdata, pentru ca n-am incheiat-o, fragmentul cu sireturile, cel ce Brumaru, cel cu Craciunul din anu' I si ... altele, desigur.”

Diana, profesoara de limba engleza si licentiata in teologie

„Iti multumesc pentru ca ai scris aceasta carte. Este frumos sufletul tau, zburdalnic, dar atat de pur si autentic in traire...Mi-a placut la nebunie chiar conflictul tau interior si felul cum pui in cuvinte ideile. Ai un talant pretios.”

Cristina, asistenta medicala

<“Eu cred in rai si-n iad. Trec prin ambele locuri zilnic”. Citesc si recitesc.....si parca le traiesc! Iti multumesc om frumos pentru tot ce rascolesti in mine! ❤️>

Monica, scriitoare

„Ba te iau in serios. Tot ce ai pus in cartea aia sunt bucatele din tine, din sufletul ala al tau minunat si curat. Si-mi place ca descopar o Diana minunata. Cu credinta multa. Cu framantari, intrebari, stari de tot felul. Si peste toate, multa iubire de om. De frumos. Cartea ta e ca un izvor rece intr-o zi de arsita. Te racoreste. Si te duce intr-o lume in care rautatea nu-si are locul. Esti minunata, Diana. Te imbratisez tare de tot!”

Bianca, profesoara de limba engleza

„Deja am dat tema elevilor din cartea dumitale! Desi nu am ajuns la momentul T, a ajuns ea la mine. Si am si pus-o la treaba. Felicitari, Diana! Nu-i lucru usor sa te dezvalui tuturor...O fi dragoste, maica, pentru ca altfel nu-mi explic!”

Geri, artist plastic

„Dau paginile si o descopar, o redescopar, zambesc si o simt langa mine povestindu-mi ce a facut ieri si alaltaieri. Chicotim amandoua la cate un cuvant mai vulgar, la o situatie comica, ori cand ea trage cate o concluzie, uneori in soapta parca sa nu se simta din nou acea durere, alteori mai tare sa se auda recunostinta. " Stai sa-ti spun ceva, intre doua batai de inima" zice ea. Si incepe a-mi povesti cate-n luna si in stele. Eu beau cafeaua si zambesc, sorb cuminte fiecare cuvintel si ma bucur sa o am, sa o stiu, sa o imbratisez si sa plang de dorul ei. Ce gasesc eu in diana e emotie, umor, profunzime...dar mai bine sa o descoperiti voi, ca e diferita pentru fiecare. Ma duc sa-mi fac alta cafea. Multumesc, Diana!”

Sinziana, tehnician dentar

„Diana draga, tot citesc din tine (practic) si parca tot mai tare imi vine sa te iau in brate!”

Roxana, economista

„Cartea e bestiala. Scrii minunat!”

Mariana, profesoara de limba romana 

„Am inceput sa citesc romanul. Eleva e intrecut cu mult profesorul. Felicittari! Nu am stiut multe despre tine si din cartea asta aflu ca pictezi si pictezi foarte frumos. Ce sa spun, sunt extaziata si stupefiata in acelasi timp. Cu fiecare fraza parca patrund in inimioara ta, atat de sensibila, si descopar o alta tanara incercata de viata, parca prea incercata pentru varsta pe care o ai...Cand vei putea, as dori un autograf si poate atunci mai vorbim.”

Alexandra, ofiter 

„Stiu ca au trecut cateva luni de cand mi-ai dat cartea si de cand m-am apucat sa o citesc, insa nu am vrut sa o termin repede...iti cunosteam de dinainte profunzimea, dar am descoperit in scrisul tau o adevarata arta! Felicitari! Te-as citi la nesfarsit!”

Adina, medic veterinar

„Diana, tocmai am terminat de citit cartea (stiu ca mi-a luat nitel), am ras si am plans, esti minunata! Te imbratisez si sper sa ne vedem curand! Apropo: chiar ai omorat catelul? Acum am vazut pe spatele cartii ca a mai zis cineva ca a ras si a plans. E bine ca ai reusit sa aduci emotiile astea la oameni atat de diferiti!”

Alina, profesoara de limba romana si franceza

„Draga mea Diana, lansarea cartii tale cu o zi inainte de Duminica vindecarii slabanogului, cartea in sine si emotiile generate de amintirea copilariei noastre in ale „iluminatului public” m-au determinat sa includ cartea ta in categoria cartilor vii. (...) Cartea ta este pentru mine si un popas, si o ancora. (...) Cred c-as fi in stare acum sa scriu o carte ca reflectie a fiecaruia dintre gandurile tale. Prea multe dintre trairile tale imi sunt familiare! (...) Iti multumesc in numele tuturor celor care indraznesc sa-si scoata capetele de sub zapada ca ghioceii si sa comunice cu tine si cu ei insisi dupa lectura cartii tale. Am sa las in continuare „copilul tau de hartie” sa zburde si sa rada in sufletul meu.”

Calul a rămas la mine

Merg cu privirea în pământ şi când o ridic dau de o herghelie de cai păscânzi pe o păşune îngrădită. Nu ştiu dacă există “păscânzi”, dar îmi place cum sună. În fine, mulţi cai diferiţi, păşteau. Mai retras, trântit la umbră, stă un cal alb. Simţitoare din născare, mă duc la el, deşi ceilalţi par că se agită şi mă cam blochează. Mă aplec, îl mângâi pe bot şi dau să-l îmbrăţişez, însă mă trăsneşte un parfum bărbătesc cunoscut.

- Exagerezi. Da, e parfumul lui, dar nu am apucat să fac un duş. Încet la coaste.

Şi se apleacă până la pământ, în faţa mea, cât să mă urc uşor. Am tot 165 de centimetri. El, calul zic, e alb şi poate superb, dar e atât de transpirat şi obosit, încât arată sur şi destul de bătrân. Ne depărtăm la pas de herghelie şi nu văd nimic în jur pentru că mă ţin de coama lui, de echilibru şi mă aşez pe burtă când simt tare că-mi lipşeşte o şa.

- Mda. După cum te-ai prins, eu sunt calul lui Făt-Frumos. Alb. Evident, nu există un singur făt-frumos, dacă mă întrebi pe mine, nu există niciun făt-frumos, sau mă rog, nu e musai frumos. Făt-Frumos e un nume generic dat unui flăcău care vrea să se însoare. Vine, se urcă pe mine, eu fac toată călătoria şi îl scot din toate rahaturile, iar la final, fata de împărat se mărită cu el. Eu sunt adus la herghelie şi apoi o iau de la capăt. Am obosit, după cum bine vezi.

- Dar de ce te aleg numai pe tine? (Vreau să-mi confirme, ştiu răspunsul.)

- Ţi-am zis că-s obosit, dar insişti, desi ştii. Aşa a fost scris în poveste – “făt-frumos vine pe un cal alb” şi nimeni nu riscă aiurea. Cum să se ducă la ilenecosânzene călare pe cai negri, sau ciungi, sau altfel decât albi? Da, sunt un fel de momeală, dacă la asta te gândeşti.

- Mie îmi plac ăia negri. Caii, zic. Roibi, suri, champagne…

- Tu nu eşti măritată. Zic.

- Şi de ce miroşi a parfumul lui?

- Îmi place…că refuzi să accepţi ceva ce ştii. Că ai nevoie mereu de cuvinte clare, pentru că pe alea nu le mai poţi răstălmăci, analiza, uita. Şi-a găsit Ileana, drumul, locul.

- Nu a venit la mine cu tine….

- Nu a venit la tine să rămână. Hai să ne întoarcem la păşune, poate întreabă vreunul iar de mine…să apuc să fac un duş, să nu miros a aventură…

- Ştii ceva? Tu rămâi la mine. O să ne plimbăm la pas amândoi. Gata cu basmele, balaurii şi cu faptele eroice. Eşti obosit…şi poate că ar fi bine să mori pe loc, nu alergând. De azi eşti doar un cal alb. Al meu.

- Şi dacă mă caută făt-frumosul tău? Sau ce facem cu restul de fete?

- Să vină pe jos. Sau pe o iapă de orice altă culoare. Ar trebui să aibă totuşi puţină imaginaţie şi poveştile pregătite…iar restul…dacă se poartă cioara vopsită, de ce nu şi calul?

Eh, şi m-am trezit. Da, şi eu sunt îngrijorată.

În loc de adio

I-a sunat telefonul şi a plecat în grabã, stingând ţigara absent. O fi fost maică-sa. Sau nevastă-sa, care l-a anunţat că naşte. Sau maică-sa, care i-a spus că naşte nevastă-sa. Nu ştiu, nu l-am întrebat niciodată nimic despre viaţa lui în afara mea.

Când a ieşit pe uşã mi-am dat seama cã nu am apucat nici sã-i spun „pe curând”. Aşa cã i-am fumat restul de ţigarã nefumatã, ca şi cum l-aş fi sărutat pe fugă şi pe gură.

De atunci, nu mai ştiu nimic de el. Şi, absolut întâmplător, m-am lăsat de fumat.

Plus că i-aş fi făcut rău băiatului nostru, care îşi anunţă sosirea zilele astea.

Miros de flori din copaci

Trei nopţi am dormit ca Albă ca Zăpada, după ce a fugit de acasă, în pătuţul unui pitic. Poate că povestea a exagerat în unele detalii, poate că piticii n-au fost chiar aşa de mici, iar ea poate că a fost o fată foarte înaltă. Poate că purta 40 la pantofi şi nu şi-a găsit niciodată încălţări uşor. Nu ştim cu adevărat de ce a fugit de acasă şi nici nu ne foloseşte acest adevăr, ca multe altele.

Eu ştiu că patul mi se termina uşor mai jos de genunchi, că plapuma era de o persoană şi că piticul dormea lângă mine. Sau eu am dormit lângă el (?).

Nu m-am putut duce în camera mea cu pat mare. Prea mi-a fost dor să mă mir cât e de mică, să simt cum respiră şi cum se transformă uşor într-un făt pe care eu îl port într-o burtă imaginară. (N-am s-o nasc niciodată, vreau să rămână cu mine pentru totdeauna.)

Mă întreb când am crescut, de acum, când se ghemuieşte în braţele mele, este copilul meu. Şi cum se face că, dacă eu vreau să mă ghemuiesc în braţele ei, ea devine o uriaşă.

M-am întors de acasă, dar mi-a rămas gândul la ea, cum persistă de discret un parfum de flori de măr, primăvara. Da, cred că e potrivit să o asociez cu mirosul ăsta delicat de flori din copaci, pentru că este un soi de om care te marchează, dar nu te dezechilibrează. (Te scoate definitiv din viaţa ei, dacă m-ai rănit pe mine. Atât. Dar asta e o altă poveste.)

Discret, trece fin şi nu eşti sigur dacă a trecut sau dacă ţi s-a părut că a trecut, dar între timp te trezeşti vindecat. Chiar am să întreb şi alţi oameni care o cunosc, dacă au aceeaşi senzaţie în preajma ei, poate sunt prea subiectivă.

În povestea mea, piticul este personajul principal. Mi-a scris de curând un mesaj într-o dimineaţă: “Sus, în Cer, Dumnezeu te iubeşte. Aici, pe pământ, mama.”

Eugen Virgil Nicoarã

Pe lângã un carneţel şi un creion, purta cu el oriunde o cutiuţã transparentã, ca sicriul Albei ca Zãpada, doar cã mult mai mic şi de plastic, cu un ceas fãrã curea. 
La piept, în buzunarul interior al gecii sale foarte uzate. 

Îl întorcea ritualic, apoi îl aşeza la loc în cutie, iar cutia o punea la vedere, pe masã. Ofta, zâmbea şi apoi începea sã predea Istoria Teatrului. 
Mã rog, aşa se numea cursul, dar de fapt ne vorbea câte în lunã şi în stele, ne plimba prin toatã dramaturgia, prin întreaga literaturã, compara, ne împãrtãşea din constatãrile sale şi discutam pe tot felul de subiecte despre viaţă, artă, cultură etc. Aş fi numit cursul lui Înţelepciunea Omenirii, dar tot ar fi fost prea simplã denumirea.

Dom’ profesor era o enciclopedie în continuã completare, o entitate care semãna mult a om, dar care nu era clar din lumea noastrã. 

Bãtrân ca Brâncuşi, cu ochii ageri, de copil, un intelectual, un geniu (mai exact) şi un pustnic, credea şi Îl simţea pe Dumnezeu, căruia i-a dedicat peste 600 de psalmi în versuri. Un om vertical, smerit, complex şi simplu, exigent şi blând, în acelaşi timp.

Greu de cuprins.

Citea ca la raze pe fiecare în parte şi notele le punea nu neapărat dupã ceea ce apãrea pe foile de examen – ştia exact cine şi cât copia, pentru că simţea minţile şi inimile studenţilor sãi. Nu ne supraveghea niciodată, scria la rându-i în carneţelul său tot felul de gânduri, dar ştia fiecare mişcare din clasă.

Îi plãcea sã ne provoace şi jucam uneori un joc fãrã nume, care consta în scrierea unei povestioare, folosind cuvinte spuse la întâmplare de noi, în clasã. Evident, într-un timp limitã. Îi plãcea sã fie cu noi la curs (câţi eram, când nu chiuleam), aprecia şi corecta construind, nu desfiinţând.

Ah, chiar acum îmi amintesc râsul lui, ca un cep dat unui butoi răguşit. Ciudat că m-am gândit la un butoi, când el era firav, şi ciudat dorul de m-a luat. Poate nu de el, ci de mine, cea care eram pe vremea când el era.

Notam în gând victorii, când reuşeam sã-l fac să râdă. Mă alintam debitând prostii ca o strănepoată de grădiniţă, iar el ba mă dojenea blând, ba îmi dădea apă la moară, ba mi le tăia scurte, ca apoi să pricep că mă păcălise cu supărarea.

M-am simţit apreciatã şi iubitã. A fost unul dintre dascălii din facultate care au crezut constant şi necondiţionat în talentul meu de actriţă şi de scriitoare. M-a încurajat când am avut cea mai mare nevoie, pentru că mereu a văzut dincolo de ce arăta momentul. Nu cred că i-am mulţumit.

Slab, cu barba albã ca “zãpada pe Salmon”, deci neschimbat, l-am întâlnit la câţiva ani dupã ce am terminat facultatea într-un autobuz. Am vorbit vreo patru staţii şi am coborât să nu izbucnesc în plâns. Simţeam că nu mai pot să-l văd în starea de singurătate, boală şi sărăcie. El nu era deranjat de nimic - trăia oricum în lumea lui nevăzută, dar eu da.

Cum, un geniu să se plimbe toată ziua cu ratb-ul, poate flămând, să scrie, să observe, iar să scrie, sau să se plimbe prin parc, fără niciun sprijin, fără ajutor, fără nimic?

Era prea demn şi împăcat cu efemeritatea vieţii, iar mie mi-a fost prea ruşine să îl întreb dacă are nevoie de ceva, dacă pot să-l ajut, sau să-l sun, să aflu de el.

L-am întrebat atunci ce-a fost cu ceasul ãla, de ce ţinea sã-l întoarcã mereu, sã-l poarte peste tot şi dacă-l mai are. L-a scos din geacă şi mi-a rãspuns liniştit cã acel ceas fusese al adoratei sale soţii, Angela, despre care ne-a vorbit mereu cu dragoste şi care plecase la Domnul, înainte să-mi devină profesor. Ceasul mereu întors a fost forma lui de a o menţine pe ea vie şi aproape de el, a fost obiectul care l-a menţinut în realitate şi l-a tot dus la ea, cu fiecare ticăit. Câte un pas, câte un pas, până la reîntâlnirea din cer.

Plângeam toţi pentru durerea lui când o mai pomenea, am plâns când am coborât din autobuz şi nu după multă vreme, am aflat că ceasul ăla din mini-sicriul Albei ca Zăpada a stat.

L-a întors până în ultima lui clipă, sunt sigură că s-a ţinut de cuvânt.

Acum este târziu. Şi pentru mulţumiri, şi pentru ajutor, şi pentru regrete. Îl pomenesc la Sfânta Liturghie, iar textul ăsta stângaci i-l închin. Cam atât.

Mulţumesc, dom’ profesor!

Tatãl Deliei

Mã gândesc la Florin şi la dorinţa lui ascunsã de a-şi revedea fata, verişoara mea. Nu mi-a spus niciodatã cuvintele „mi-e dor disperat de ea”, dar i le citesc în ochi la fiecare revedere, mai ales la plecare.

Au trecut cam douãzeci de ani de când nu a mai fost lãsat sã o vadã, iar ea, deşi acum e mare, e o strãinã care nu simte sã-l caute, pentru cã i s-a spus, cel mai probabil, cã este un nenorocit. Şi este, dar nu în sensul în care se gândeşte ea.

Nu e de judecat, era un copil nevinovat care a crescut aşa cum i s-a spus, un copil singur, sau mai singur, fãrã jumãtate de familie, fãrã jumãtate de apartenenţã. Un copil care nu a avut cui spune „tatã”, care a crescut fãrã protecţia şi fãrã dragostea unui tatã. Nu pot sã o judec nici pe mama ei, pentru cã tot ce a vrut a fost sã o protejeze, sau poate a vrut sã se protejeze pe ea însãşi de amintiri şi regrete, de eventuale dureri, şi a fãcut ce a crezut cã ar fi mai bine. Poate cã pentru ea, binele a însemnat sã stea împreunã cu fata departe de tatãl ei, de foştii socri, de fostul cumnat, de mine, de mama mea, pentru cã toţi am fi fost o influenţã negativã în viaţa copilei. Nu pot sã judec pe nimeni, ştiu cât de greu e sã ierţi.

Indiferent de raţiuni, s-a suferit mult, şi nu am sã vorbesc prea mult de durerea mamaii care şi-a înrãmat singura pozã cu cele douã nepoate. Poate cã el, Florin, se uitã pe ascuns la pozã şi vorbeşte cu fata lui, sau poate cã nu intrã niciodatã în odaie sã le vadã pe cele douã verişoare împreunã înrãmate. Nu ştiu.

Ştiu însã cã un om frumos şi foarte inteligent, dar orgolios, la suferinţã extremã şi fãrã sã-l ia pe Dumnezeu cu el sã o poarte, poate sã se piardã. Sã ajungã sã trãiascã fãrã sens, fãrã direcţie şi fãrã speranţã.

Am vãzut, în timp, cum un om s-a degradat treptat, fãrã sã poatã fi ajutat.

Nu a mai putut spera în zadar cã o va mai revedea, nu a avut puterea de a-şi reconstrui fiinţa, de a munci sau de a trãi pentru speranţa cã ea îi va spune într-o zi „tatã”. Era tânãr când a divorţat, dar un nenorocit nu a fost, cel mult a devenit, şi nu pentru cã a vrut, ci pentru cã atât a fost de rezistent la loviturã.

El acum trãieşte din amintirile cu ea-copil şi se alinã când mã vede pe mine. Îi sunt cumva un pseudo-motiv de a fi, dar golul nu poate fi de nimeni umplut şi când nu mai poate suporta realitatea, bea. Mult.

Acum, dacã-i vorbesc de Dumnezeu, surzeşte. Îl înţeleg. Ce pot sã-i spun eu, dacã el crede cã Dumnezeu este o minciunã, cã dacã El ar fi existat, nu ar fi permis sã se întâmple drama lui? De unde sã ştiu de ce toate astea, dacã nici în viaţa mea nu am toate rãspunsurile? Cum pot sã-i spun cã nu-i târziu sã-şi construiascã un sens mai înalt decât copila, prin apropierea de Dumnezeu? Cum sã-i vorbesc de viaţa de apoi, de Împãrãţia Cerului dacã nu am o pozã sã o vadã, când tot ce poate crede e ca viaţa e chestia asta de îl doare pe el acum? Cum sã-i spun cã Cineva ştie de inima lui şi cã o va mângâia, dacã Îl va chema? Pentru cã Dumnezeu ne lasã libertatea de a alege, nu vine cu de-a sila peste nimeni.

Florin continuã sã trãiascã murind câte puţin în fiecare zi, ca noi toţi de altfel, dar fãrã sens, într-o durere absurdã. Pentru cã o durere e absurdã numai dacã-i purtatã de unul singur, fãrã Dumnezeu.

Poate dacã ar vorbi cu El, dacã ar urla, dacã s-ar înfuria şi ar da cu barda-n cer, dacã ar plânge nu de unul singur, ci în faţa unei icoane, ar însemna cã vrea mãcar sã creadã şi s-ar întâmpla o minune. Nu ştiu cum ar arãta minunea, dar s-ar petrece negreşit.

Cândva, am întâlnit doi soţi cãrora le-a murit fetiţa de zece ani, singurul copil, strivitã de o cruce de piatrã. Fãcuserã tratamente scumpe sã poata avea copii, iar într-o clipã oamenii au coborât în cel mai adânc Iad. La început, o vreme îndelungatã, dar la un moment dat au fugit cãtre Dumnezeu şi-acum îşi duc zilele, cât se poate într-o astfel de nenorocire, împãcaţi...existã rãspunsuri în astfel de drame? Nu. O lungã tãcere şi încredere într-o voie Superioarã, care ştie de fiecare în parte, cu raţiuni pe care mintea noastrã nu le cuprinde.

Diferenţa o face, deci, raportarea la Verticalã…

Mai mult decât sã mã rog pentru Florin, nu cred cã pot face, dar stãteam aşa şi mã gândeam cât de mult se poate schimba traseul unei vieţi, dacã la o pierdere imensã omul fuge cãtre Doamne.

Dacã nu îşi pune fiinţa sã existe doar în scopuri pãmânteşti…

Dacã cere ajutor şi dacã le primeşte pe toate, cum or fi, ca din mâna lui Dumnezeu…

Dacã iartã, îşi cere iertare şi se iartã.

Fofo, femeile sunt nebune

În fiecare zi, Fofo mã implorã sã-l omor.

Mã simt vinovatã de slãbiciunea pe care o am, de complicitatea la torturã, dar îi fac vitaminele, îmi pare rãu pentru el şi cam atât. Din pãcate, de foarte mulţi ani este cãţelul lui Lulu, dãruit la început de amantlâc de Bebe, un afacerist familist cu trei copii şi nespus de bogat. 

Nu mai poate merge, face pe el, nu mai poate mânca (de Fofo zic), dar nu astea sunt cele mai groaznice chinuri la care este supus bietul animal.

Are un om plãtit care-l şterge la fund, un om care îl spalã şi îl coafeazã, asistentã personalã (pe mine), un om care îl carã în braţe, un fel de doicã, atunci când Lulu munceşte sau când se întâmplã sã plece în vreo delegaţie la Azuga, cu Bebişor.

Fofo are cancer de prostatã şi va muri virgin, dar pânã sã moarã este constant rãnit în demnitatea de animal, ţinut viu cu de-a sila. Înţeleg sã iubeşti (mai ales) un cal, un câine, o pisicã, un canar, o iguanã, peşti, hamsteri, porci, dihori, tarantule şi alte animale de companie, dar în cazul ãsta e prea mult. Luxul, banii, egoismul îl chinuie cu bestialitate.

Dupã ce a fost castrat în tinereţe (tot de Fofo vorbesc), a fost ţinut numai în curte sau în casã, sub supravegherea bolnavicioasã a lui Lulu, de n-a putut fugi sãracul niciodatã la cãţele, şi l-a luat cu ea peste tot. Probabil cum ar fi vrut sã procedeze şi cu Bebe, dacã ar fi putut. Pãi e corect aşa ceva? Sã nu aibã animalul un moment de intimitate, sã fie flocãit şi purtat cu fundiţe, papioane şi alte prostii toatã viaţa?

Câinele o mârâie mereu pentru cã o urãşte profund, iar Bebe o tolereazã şi se teme de un scandal. Ea, Lulu, trãieşte pentru Bebe, dar nu face niciodatã scene. Nu mai face, s-a resemnat, iar în lipsa lui (aproape constantã) raţiunea sa de a fi ia forma blãnoşeniei de Fofo, totul ei mai viu decât relaţia în sine cu Bebe. Poate de asta trage de el şi nu-l lasã sã moarã. L-ar duce la Cluj, la o clinicã, sã-l opereze, dar Fofo nu poate supravieţui zborului. Aici am greşit, puteam sã o sfãtuiesc de bine pentru animal, dar n-am avut putere.

De boalã şi bãtrâneţe e mai putred ca un lemn lãsat ani buni în apã, dar Lulu insistã sã i-l ţin în viaţã cât pot de mult, eventual sã-l salvez. Când am reuşit sã o fac sã priceapã cã totuşi nu se va mai face bine vreodatã, s-a gândit cã dacã tot nu vrea sã se despartã de el (tot de Fofo e vorba), ar putea sã-l îngroape în curtea casei, sã-i fie aproape. Am sfãtuit-o sã nu.
  
   - Îţi va fi greu, în fiecare zi vei suferi lângã groapa lui...( simţeam cã mor eu înaintea câinelui, plesnind de cinism)
   - Da, aşa am fãcut şi când a murit bunica.
   - Pãi ce, ai îngropat-o la tine în curte?

Din fericire nu s-a prins ce animalã am fost, dar sã nu îi las timp sã gândeascã, am adãugat: Ai auzit de Raiul Animalelor?

Ei, şi atât i-a trebuit. I-a cumpãrat loc de veci acolo cu tot pachetul, cu pozã din tinereţe (a câinelui), sicriuaş, flori şi alte nebunii, dar apoi a decis sã-l împãieze.

Aş fi putut sã-l eutanasiez fãrã sã se prindã Lulu, dar dacã îi facea o autopsie pe undeva, paranoicã fiind, n-am riscat. Am prins însã un moment în care i-a sunat telefonul şi-a ieşit din camerã.

L-am privit în ochii disperaţi, l-am mângâiat pe cap şi când i-am petrecut mâinile pe la bot, m-am oprit la nãri, pe care i le-am blocat cu douã degete şi i-am ţinut gura chealã închisã. Nu s-a zbãtut, câteva spasme castrate şi a murit mulţumindu-mi. 

I l-am dat lui Lulu mort, în coşuleţ, cât încã vorbea la telefon, iar când sã iasã pe uşã am oprit-o şi-am pupat-o pe nas. Fofo, bãiatule, sã ştii cã nu i s-a pãrut dubios gestul meu, pentru ca femeile sunt nebune. Toate. Fericitule!

Am bãtut mãr 4 bãrbaţi

Mã îndreptam spre scara blocului, la apus, purtam ochelari de soare şi nişte gânduri grele şi negre, un soi de furie mocnitã. Posibil, în mers şi în lumina aia, sã fi fost frumoasã, dar nu purtam nimic indecent pe mine, iar provocator poate, pentru un pedofil.
Preţ de câţiva paşi aud nişte cuvinte de “apreciere” de la patru bãutori de bere burtoşi, care stãteau la scara blocului, trecuţi bine, deşi nu pãreau sã aibã mai mult de patruzeci de ani şi opt clase trecute cu pile. Da, mi-au strigat cuvintele alea duioase combinate cu grohãituri şi râsete imbecile, dintre care n-au lipsit “pãpuşã”, “chiloţi”, “turã”, “sã-ţi dau” şi “ce ţi-aş face”.
De obicei, la fazele astea mã enervez, ignor specimenele şi mã hrãnesc mental cu imagini din filmul “The girl with the dragon tattoo”, din scena în care ea se rãzbunã. Apoi îmi trece.
De data asta m-au prins gata furioasã şi nu mi-a mai pãsat de nimic. Aş fi fost în stare sã fac un circ monstru, sã urlu la ei ca nebuna, sã încerc sã-i sfâşii şi evident sã-mi iau bataie, sã mã pun în cea mai penibilã posturã. Eram dispusã de orice, pentru toate situaţiile greţoase în care nu am ripostat.
N-am gândit mult şi m-am întors brusc din drum, am fãcut câţiva paşi rari spre ei, cât sã mã vadã bine toţi. S-au oprit din comentarii şi din râs, surprinşi de reacţia mea şi curioşi. Mi-am ridicat lent ochelarii de pe nas şi-am coborât glasul cu o octava, vorbind aşezat, cu o calmitate de undeva din miezul Iadului:
- Fetelor, vi se pare ok ce faceţi? (pauzã şi la mine şi la ei) Doar aşa vã simţiţi bãrbaţi? (pauzã lungã şi la mine şi la ei, privindu-i pe fiecare în ochi) Aşa cred şi eu. (pauzã) Trist. (zâmbind sadic) Searã bunã! (din nou serioasã)
M-am întors lent şi-am pãşit încet, ca la plimbare. Siderarea de pe feţele lor m-a calmat, iar în urma mea am auzit, deşi mã depãrtasem puţin, linişte şi nişte şuşoteli. 
Ştiu c-am riscat, cã poate am avut noroc, dar am plecat cu sentimentul cã am bãtut mãr 4 bãrbaţi.