Poate plopi, poate nu

- Suntem doi plopi.
- De unde ştii?
- Ne apropiem capetele numai când bate vântul. În rest, stãm drepţi în pãreri despre toate nimicurile. Stãm drepţi, pentru cã atât mai putem face când suntem mândri şi proşti. Suntem doi plopi cu gânduri pe post de frunze care se vor desprinde de pe noi, pe mãsura ce ne vom pierde minţile.
- De ce?
- De dor. Suntem doi plopi fragili, dar nu arãtãm nimãnui. Nici unul altuia.
- Numai când bate vântul.
- “Mai mult eu.” spunem în acelaşi timp. Cum fac plopii câteodatã.
- “Da, poate.”
- Iar am vorbit la fel. De tãcut, tãcem diferit. Tu taci pentru doi, eu vorbesc singurã, cât pentru doi. Tu taci de fricã sã nu vorbeşti, eu vorbesc de fricã sã nu tac. Dacã s-ar lega cãrţi din noi, ar trebui sã le scrie cineva care iubeşte sã nu moarã. Ce crezi?
- Da. Nu. Poate. Nu ştiu.
- Bine. N-ai chef. Ca de obicei. Eu cred cã altã şansã sã aparã n-au cãrţile. Şi mai cred cã ar avea paginile lipite, ca zilele ce formeazã o viaţã de om ce nu ştie ce-i cu el.
- Iar bate vântul…dã-te mai încolo.
- Nu pot. Suntem doi plopi, ai uitat?
- Auzi, tu unde ai mai vãzut plopi care sã vorbeascã? Suntem oameni.
- Poate tu…