Puţinã artã şi ceva mai multã organizare

Sã scriu, sã nu scriu...De ce da, de ce ba, de lua-m-ar sfinţii sã mã ia. Fie, scriu, în varianta economicã şi de buzunar boem.

Se suferã mult. Prea mult. Mã tot uit la oameni, mã tot uit în mine şi mi-e destul de clar cã se suferã haotic. 

Uneori se suferã aiurea, pe nimic, dar poţi sã-i spui unui om cã suferã degeaba? Cum sã-l laşi vãduv de suferinţa lui, dacã el crede cã doar atât i-a mai rãmas?

Mã uit la mine şi sincer eu uneori uit şi de ce mai sufãr. Sufãr aşa, a proastã, pentru cã nu mã înţeleg, nu mã cunosc, fug, sau mã simt neputincioasã când vreau sã mã pun în ordine. Prostii, jocul nu se terminã aşa uşor, iar eu mã încrunt şi dacã bate soarele şi dacã nu.

Fiecare are alt sistem de raportare la el, la lume, la viaţã, la tot, are alte rãni, alte dorinţe, alte aşteptãri, fiecare neagã cã le are sau se agaţã de ele. 

Fiecare are lupta lui, sau câte o neiertare asupra sa, asupra altora. 

Fiecare are un dor, o juliturã pe inimã, o traumã, un mic handicap fizic, mental, duhovnicesc, sufletesc etc. 

Dar e totul atât de dezorganizat, de incert, de obositor...

Îmi place cã în teatru se suferã organizat. 

Da, frate, avem o piesã, un personaj, un regizor şi suferim frumos, pe scenã. Doar nu existã nicio piesã fãrã conflict, fãrã durere, fãrã tranformãri, fãrã traseu. 

Se suferã chiar şi când nu pare cã se suferã, se suferã justificat, se suferã liber şi sãnãtos, terapeutic.

Da, chiar îmi place cã se suferã cu program: la repetiţii şi la spectacol, nu aiurea în tramvai.

Îmi place treaba asta la teatru. 

Parcã simt cã asta îmi lipseşte, cã de asta sufãr: am nevoie de puţinã artã şi de ceva mai multã organizare.

Tachinaj artistic

Mã gândesc cã ai dreptate:
De o sãptãmânã-ncoace
Sufãr de-o infirmitate
Cu ochi mici şi-o aluniţã
Pe-un obraz. Şi pe-o buziţã.
Ia sã-mi spui, scumpã domniţã,
Care-i taina bolii mele
De mã-nţeapã în mãsele,
De dorm doar pe apucate?
Şi cum dragã, cum se face
Cã mintea prostii îmi coace
Şi prohabul mi-l desface
Numai cât îmi amintesc
Sânii cum ţi-i dezgolesc
Într-o noapte de pãcate? 

(Ştii cã-s beat când sunt mãgar,
Dar eu ştiu cã îţi cam place
Sã fiu bou şi armãsar.) 

Îmi sorb berea din pahar
Şi-ţi trimit un semeseu:
Zeul tãu profan sunt EU! 

Acum nu prea multe zile
Mi-ai cerut un compliment,
Na! sã-l scrii în testament: 

Îţi sãrut mâna şi nurii,
Stelele din cerul gurii,
Buzele şi ochii toţi,
Îţi bag mâna în chiloţi.
Te cuprind cu palme grele
Şi te frâng în bucãţele,
Sã te modelez la loc,
Sã-ţi pun în inimã foc
Pentru mine, cel de mâine,
Ce te vând pe-un colţ de pâine
Şi te-nşel, din duşmãnie
Cã nu mi te dai numai mie.
Iar dac-ai sã uiţi vreodatã
De aceastã poezie
Cân’ mã trezesc din beţie
Te împuşc!, nu jucãrie.
(Îmi doresc de mult, mãi fatã,
Sã scriu cãrţi în puşcãrie.)
Iar dacã mã pãrãseşti
Mã pupi mort, pe nãsãlie.

Ceara mã-tii de dilie!