Bărbatul vieţii mele

M-a sunat într-o seară să mă întrebe ce mai fac şi să-mi spună că vrea să devină impresarul meu. Că deja şi-a anunţat prietenii că eu scriu o carte şi că a primit felicitări în avans, pentru mine.

Dragul de el, chiar crede că eu voi deveni scriitoare, dar e tată şi are voie să creadă maxim în mine. De fapt, oricât de ciudat sună, sunt liniştită că are libertatea obligatorie de mă susţine.

Mai în glumă, mai în serios, el şi mama - mama şi el, sunt cei mai pătimaşi cititori ai mei. Îi bănuiesc uneori de subiectivism, dar nu de cretinism, aşa că e confortabil să am senzaţia că ceva-ceva am de spus, măcar pentru ei.

Apoi, din senin, mi-a zis: „Tată, dacă în ceea ce scrii vei simţi vreodată să loveşti cu vorbele în mine, fă-o. N-am să mă supăr. (pauză) Ai fi îndreptăţită...(pauză) pentru literatură.” Atunci i-am răspuns bălării, dar cred că a venit momentul să-i spun ce n-am putut atunci.

Nu pot, tată, să lovesc în tine. Acum, nu mai pot. 

A fost o vreme în care m-am simţit atât de rănită de neiubirea ta, pentru că aşa traduceam eu tot ce s-a întâmplat în trecut între noi, încât ţi-am spus de multe ori că te iubesc, lovindu-te. Rău. Aşa cum m-a durut de tare pe mine. 

Mulţi ani la rând, tot fără să ştiu, am fost în căutarea ta, în căutarea tatălui pierdut, în căutarea identităţii pierdute, deşi tu ai fost mereu în viaţa mea. Poate că eu nu am fost prezentă. Sau poate că nu am fost în acelaşi timp prezenţi, parcă nu ne cunoşteam cu adevărat şi cumva ne era frică unul de celălalt, într-un mod pe care numai Dumnezeu poate să-l desluşească.

Te-am iubit, însă, întotdeauna şi m-ai iubit întotdeauna, dar noi n-am ştiut cât de mult. Eu nu ţi-am ştiut durerile vechi, dinainte să mă nasc, şi nu te-am înţeles, iar tu nu ai ştiut că m-ai rănit şi poate că nu m-ai înţeles. Bine că a stat mama între noi şi nu ne-a lăsat să ne îndepărtăm de tot niciodată, deşi un divorţ, în general şi în mod trist, îndreptăţit neîndreptăţeşte.

Acum, tată, s-a făcut lumină în mine, şi-ţi ştiu durerile şi inima ţi-o ştiu, iar durerile mele toate s-au transformat în flori. Am un buchet atât de mare în suflet, cu un bilet pe care scrie „de la Ticuţ”, şi-mi miroase atât de frumos, încât niciodată nu-mi mai plouă cu gândul la trecut. 

Rănile tale s-au amestecat cu ale mele, iar Dumnezeu le-a luat pe toate în braţe şi le-a vindecat, dându-ne darul iertării.

Acum, nu mai pot şi nu mai vreau, tată, să te lovesc. Dacă aş mai face asta, ar însemna să mă rănesc, pentru că acum ştiu că fac parte din tine, aşa cum şi tu faci parte din mine. Cumva noi suntem un „eu şi tu”, amestecat cu „tu şi eu”. Nu ştiu ce nu e al tău din mine şi nu ştiu ce nu sunt din tine, cum nu ştiu ce nu e al mamei şi ce nu sunt din ea. 

Suntem nişte mutanţi simpatici, măi Tic...

Serios, nu mai pot să te lovesc, pentru că eu acum îmi iubesc toate clipele, tot trecutul, dar mai ales eu acum îmi iubesc până şi rănile.

Când iubeşti, cred că nu poţi să loveşti. Nu mai poţi să loveşti în niciun fel, pentru că eşti ocupat să iubeşti.

Nu mai pot, tată, să te lovesc nici măcar prin vorbe şi cu atât mai puţin pentru literatură, pentru că tu ai fost, eşti şi vei fi bărbatul cel mai important al vieţii mele. Şi-ţi mulţumesc pentru că eşti tatăl meu.

Te iubesc.