Un Cadou Imens

Îmi doream de multă vreme să ajung la mănăstirea Prislop, dar parcă de fiecare dată ceva mă tot oprea, ceva tot intervenea încât să-mi anulez călătoria, forţându-mă să o tot amân. Ajunsesem să mă gândesc dacă nu cumva mi se interzice să calc acel pământ, pentru nevrednicia mea. Nu m-am înşelat, însă, în acelaşi timp, am înţeles mai târziu că în tot acest timp mi s-a pregătit un cadou imens.

Aşadar, pe 31 iulie 2014, stăteam la rând, mână în mână cu Bogdan al meu, aşteptând să ne întâlnim cu Sfântul Părinte Arsenie Boca, să-i mulţumim pentru că ne-a primit la el acasa şi să primim binecuvântarea sa. Priveam înainte printre oameni, nu-i vedeam crucea, dar îi simţeam prezenţa. Ştiam că stă undeva mai sus şi-i îmbrăţişează pe toţi la umbra crinilor, a căpiţelor de flori aduse de pelerini. 

Liniştit, răbdător, blând.

Cumva coada de jumatate de oră de dinaintea noastră (şi de câteva ore din urma noastră), a fost cu precizie ceea ce aveam nevoie. A cântărit exact cât să mi-i perind prin minte pe toţi cei pe care îi port ca broşele în suflet şi pe cei cu care Dumnezeu a rânduit să mă întâlnesc în viaţă până acum, rugându-l pe Sfântul să mijlocească pentru toţi înaintea Tatălui nostru. Era frumos, cald, şi burniţa uşor, de parcă Cineva a luat un pulverizator să împrospăteze aerul.

Cei grav bolnavi, greu încercaţi, în scaune cu rotile, care nu puteau să aştepte, treceau tăcuţi şi ajutaţi pe lângă şir. Treceau ca nişte umbre într-un ritual tacit, de toţi consimţit.

Unul dintre ei mi-a atras atenţia în mod deosebit. Poate pentru că era tânăr, dar părea bătrân. Poate pentru că putea merge, greoi, dar era gârbovit, parcă rupt de la mijloc, aplecat ca o salcie, cu mâinile aproape inerte, pe jos. Poate pentru că pentru o clipă a ridicat privirea din pământ şi îi era tulbure, incertă, aruncată în gol. O ovină blândă şi chinuită, călăuzită de o mamă a carei putere îi era credinţa, nădejdea şi dragostea.

Au dispărut înaintând şi m-am întors la ale mele, pentru că de unde eram nu puteam să văd momentul lor întâlnire. În scurt timp am auzit nişte răgete, ţipete, tulburare şi o forfotă mare. Am privit în lateral şi l-am văzut pe tânărul bătrân vomitând peste morminte, iar pe măicuţe roind în jurul lui cu apă. Apoi iar linişte.

Când am ajuns aproape de cruce, el şedea pe o băncuţă, cu spatele drept, cu privirea limpede şi căutând să vadă în jur. Era ca şi cum se trezise dintr-un somn greu, năucitor. Mama lui privea la el blocată, cu frică să nu-i treacă vindecarea. Măicuţele zâmbeau şi ne îndemnau să ne apropiem de Părintele.

Mie îmi zâmbea inima şi de nicăieri îmi bubuia repetativ în minte: „şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.”



Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, pentru că ne-ai arătat puterea Ta şi prin Sfântul Părinte Arsenie Boca!

Pisici. Ai tai, indeosebi

Auzi, scumpule, nu te mai obosi să mă mai întrebi vreodată ce mai fac sau dacă am murit.
Îţi spun acum şi poţi reciti mesajul meu, din când în când: 

„Să ştii că eu întotdeauna sunt bine, pentru că pisicile întotdeauna cad în picioare. Iar eu, când nu mai cad aşa, înseamnă că am murit. Va scrie despre treaba asta-n în ziare, şi vei afla, stai liniştit.”

Numai atunci

Cea mai elegantă ţinută o port atunci când sunt ţinută de braţele tale. 

Când rochia mi-o croieşti din sărutări, când mi-o asortezi cu răsuflări-brăţări la încheieturi, când îmi prinzi cerceii cu ochii închişi, cu buzele lipite de câte un lob al urechii. 

Atunci pornesc desculţă spre vocea care mă cheamă la odihnă, într-o vale a gâtului tău, liniştită că în apropiere ţi se zbate minereul inimii. 

Îmi pare rău că, înainte de a pleca, când mă mai privesc o dată în lacurile tale verzi şi adânci, nu e nimeni prin preajmă să vadă cât sunt, numai atunci, de frumoasă.