...scriu pentru primenirea mea, pentru momentele in care am tacut. Mai scriu pentru oricine se regaseste cate putin aici si se simte mai putin singur. Sa zicem ca ma simt datoare, nu stiu cand e data limita si vreau sa-mi platesc din timp si din mine datoria.
joi, 10 aprilie 2014
Cele mai bune nopti
Cele mai bune nopti mi-au fost alea in care nu am dormit, ci in care am scris sau am citit. De asta urarea de "noapte buna"- cu gandul la somn, mi se pare la fel de nepotrivita precum oximoronul "buna dimineata". (E doar dimineata, buna nu are cum sa fie, pentru ca s-ar numi amiaza).
De Dragobete
Exista un moment pentru toate, pentru ca toate vin oricum cand vor. Totul e sa ai incredere si rabdare, constient ca nu vei scapa. Sa nu deznadajduiesti. Sa fii convins ca totul este in favoarea ta, mai ales cand nu intelegi ce sau de ce se intampla.
In viata citim multe si credem si mai multe. Nu mai exista viata inafara vorbelor pline de-nteles, pentru ca viata insasi se pierde printre ele. Pierdem ceva sau pierdem ceva, important e sa stim. Sa mergem mai departe spre nicaieri, pana unde se uneste cerul cu pamantul, pana sta vantul. Atunci, si doar atunci, vorbele vor avea valoare, iepurasii vor fi liberi, fluturii vor fi in lanturi, si sufletele la vedere.
Exista un moment in care spui: e momentul. Cel mai cel. Acel crampei de clipa in care, privind inapoi iti dai seama ca a meritat.
Pot manca la infinit c...t. Dar ma opresc. Cu ocazia Dragobetelor, ma pun sa despodobesc bradul de Craciun.
Apoi dau cu aspiratorul si imi cant in surdina "despodobeste, Diano, bradu', si nu te intristaaaa...".
Fara obligatii
25 feb 2014
Ieri seara, in fata scarii blocului, un batran nevoias, tremura de frig. Mi-a cerut sa-i aduc o coaja de paine. Urc intr-un suflet, ii pun intr-o punga paine, un borcan de zacusca, un bidon de iaurt si un cutit de plastic.
Vroiam sa descompletez setul de linguri, dar m-am gandit ca se descurca, totusi. Intr-o alta plasa ii pun un sac de dormit, un fular mai barbatesc, si un prosop. Cobor cu ele, insufletita, de parca omul ar fi fost pe moarte si eu trebuia sa alerg sa-l salvez. Cum nu vad la distanta fara ochelari, orbita de fapta mea aproape eroica, ma apropii de usa si dau sa deschid, gandind sa-i spun sa intre in scara si dimineata sa iasa inainte sa fie observat de cineva din bloc.
Atunci il vad pe geam pe nevoias cum se la**ia. Ma observa si continua. Ii fac semn in sensul de "ce faci nene?", de parca nu intelegeam. Continua. Raman tampita o clipa si apoi strig la el: "HOOO!", iar el se opreste, moment in care deschid usa, ii las plasele si inchid imediat.
Am vreme sa-l aud in timp ce ma departez incet, spre lift: "Nu pleca, mai ramai, fara obligatii, ramanem prieteni?". De mila si scarba m-am pus sa beau. Si-am baut pana la 3 dimineata, de nu stiu cine a fost mai jalnic.

Prea multe filme proaste
(ma adresez unui anume tip de umor, celorlalte tipuri le cer scuze)
Mi-am luat coaja de pe o buba, in apa cazii. Nu era vindecata, si primul gand mi-a fost: "Sa ma grabesc, nici nu stiu de unde apare un rechin. Intotdeauna apare unul." ( :)) )

Reanimare. O noua viata
"Traieste! Nu renunta acum! Traieste! Va fi bine, incepi o noua viata! Asistenta, mai mult pamant! Acum!" Imi ziceam in gand, in timp ce presam pamantul in ghiveciul in care sade acum, la reanimare, panseluta cu mustati.
Priveliste
Nu ştiu cum e la voi, dar eu când privesc pe geamul din sufragerie sau pe cel din dormitor, văd oameni calmi, modeşti, la locul lor. Nimeni nu se grăbeşte nicăieri, nu demonstrează nimic, nu se revoltă steril, nu se supără. Politicoşi. Unii par că vor să-şi cedeze locul. Alţii au permanent flori la îndemână, sau se bucură de lumina ce le pâlpâie printre ramuri, de la soare. Se bucură de natură, ascultă păsările sau vântul, în funcţie de sezon. Singuri, şi totuşi împreună, făcând parte. O comunitate fără vicii, fără delicii, dar liniştită. Cum găseşti în toate cimitirele. Mi-e bine. ( ;)) )
01:48, 8 aprile 2014
La ora asta, în acelaşi timp, în diferite locuri, mulţi oameni sunt singuri. Sunt nişte singuri cu singurătăţi simţite diferit. Şi absolut toţi, oricât s-ar minţi, au în gând pe câte cineva. Poate dintr-un trecut apropiat sau depărtat, din prezent, sau poate dintr-un viitor în care îşi proiectează idealul de „împreună, aici şi dincolo”. Pe cei care sunt singuri în doi nu-i iau în calcul. Aşa...şi toţi singurii ăştia sunt cumva împreună, în singurătatea care îi leagă; unii încearcă să adoarmă, alţii urmăresc diverse genuri de filme, alţii scriu tâmpenii şi le postează. În astfel de seri teleportarea ar fi mai mult decât utilă.
joi, 3 aprilie 2014
Un LEU la ocazie
Seară de august, pe marginea drumului. Stăteam la ocazii, singură.
Nici nu ştiam ce semn să fac şi ridicam şi eu o mână, ca agenţii de circulaţie, zicând cu gura închisă: „Oneşti”. Poate de asta nu oprea nimeni.
Tren nu, maşină nu, autobuz spre acasă sau posibilitatea de a mă întoarce la mamaia, nu. Deşi varianta cu înapoi, la mamaia, nu am luat-o în calcul. Mai bine pe stradă, decât în casa din care în ziua aia îl scoseseră pe tataia cu picioarele înainte. În plus, „mâine”-le de atunci era ziua mea şi chiar aş fi vrut să beau o bere în incintă, cu gaşca proaspăt formată. La 16 ani, fără o zi, chiar conta să fiu cu ei, să trec peste pierdere privindu-l pe furiş pe ăla de-mi plăcea.
Credit, pe primul meu nokia, nu aveam. Mai niciodată sau doar de bip. Aşadar, proaspăt plânsă, într-un doliu care mă subţia şi mai rău decât eram deja, speram să oprească cineva. Fie şi-o căruţă.
O vreme au trecut maşinile ca trenul prin gările mici, dar a oprit, într-un târziu, un bmw, cred. O navă spaţială.
Am dat să urc în spate, dar şoferul mi-a deschis portiera din dreapta, în timp ce vorbea la telefon. M-am urcat deci în faţă, bucuroasă că voi vedea drumul prin geamul unei maşini rapide şi am tras portiera după mine, cu ambele mâini. Mi-a făcut semn să-mi pun centura, apoi s-a blocat totul, automat. Şi-am pornit.
După o vreme, a terminat de vorbit la telefon şi-a iniţiat cu mine o conversaţie amabilă. Cum mă cheamă, câţi ani am, de unde vin. Îi răspundeam cuminte, în timp ce-l analizam: 45 de ani, mătăhălos, cu burtă, îmbrăcat scump, ca un familist afacerist şi cu o faţă de bivol mâncător de paste cu pizza. „Un om de treabă. Frumos din partea lui.” – mi-am zis.
Priveam pe geam, în dreapta, ce mai rămăsese din apusul soarelui şi frânturile de munţi, mă legănam la curbe şi mă bucuram de viteză. Şi de confort. Drumul era liber în afara localităţii şi nenea mâna caii cu biciul. Filmic. Mna, aşa mi se părea mie atunci. Am întors spre el privirea şi atunci am observat că se pusese de ceva vreme să-mi zâmbească dubios. Pe moment mi-am zis că mi se pare şi am continuat să-l întreţin în conversaţia despre nimicuri.
Priveam înainte fără să vorbesc şi vomitam în interior, aruncam cu voma aia în el, îl călcam în picioare cu cizme de gumă, mărimea 45, după ce îl zdrobise un tir, urlam şi mă rugam să găsesc o cale să scap. Până când mă întrerupe din succesiunea de torturi la care îl supuneam în imaginaţie:
– Te grăbeşti rău? Ştiu un motel în drum, ne putem opri să mâncăm o pizza. Sau paste.
Îi răspund, prefăcut naivă:
– De ce să pierdeţi timpul cu mine? Cu siguranţă că vă aşteaptă soţia la masă, copiii, să vă jucaţi cu ei, înainte să adoarmă. Mă crede idioată ("cum naiba să nu înţelegi fă, că nu vreau să verific dacă blugii tăi sunt 75% polyester, decât dacă ţi-i dau jos cu dinţii?").
Încearcă să-şi ascundă, totuşi, iritarea şi cu o cochetărie masculină nereuşită, conştient şi el că numai dacă plăteşte i se va regenera palma dreaptă:
– Chiar aşa de bătrân mă vezi?
„Nu, doar ofilit, ratat şi îndesat, scârbos şi eroare umană ce eşti, c*c*-m-aş pe tapiseria ta alb-unt! Nu ţi-o vezi de burtă şi ai nevoie să ştii c-o ai, nu? Mergi la pescuit cu mămăligă pe ea, pedofilu’ naibii!” (şi multe alte injurii gândite).
În exterior am zâmbit discret şi mi-am impus să fiu calmă, să fac pe proasta până la capăt şi să-i schimb intenţiile. Toate astea, fără să-l enervez.
Simţeam că dacă ajunge să se supere, pentru că mă isterizez sau pentru că îl refuz (cine ştie, poate că asta i-ar fi plăcut şi mai mult), ajungeam să văd şi să simt de foarte aproape, în toate orificiile şi pentru prima dată, ce ar fi vrut. În principiu, p**a lui. Şi apoi mă vedeam cum aş fi fost lăsată noaptea, vie – bătută şi f*t*tă până la leşin sau moartă şi tranşată, în pădure. Iar în ziare titlu mare: „Ucisă de caii putere. Cine este milionarul pedofil? / Ultimul drum asfaltat. Tânăra nu a putut fi identificată”.
Mă gândisem pentru o clipă chiar să sar din maşină, din mers, dar bafta mea a fost că n-am ştiut s-o deschid. O blocase şi era automată toată.
– Dă-mi telefonul, să ne vedem în altă zi.
– Telefonul ăsta nu-i al meu, e al tatei, (se convinge uşor că sunt imbecilă de moment ce cred că el vrea telefonul meu) un om foarte violent. Ai mei mă ţin din scurt. Mi l-au dat să se asigure că sunt bine. Şi când ies în oraş, undeva, mă sună din oră în oră. (A realizat că el a tras o concluzie greşită şi că eu am priceput că vrea numărul meu de telefon.)
– Să nu-ţi pară rău... îmi zice el, insinuant şi ameninţător, pentru că eu cam exagerasem cu descrierea.
Acela a fost momentul în care am simţit (pentru că totul a fost instinct şi ajutor de Sus) că oricât de naivă şi de tâmpită aş fi, nu am nicio şansă să scap, că nu-i îndeajuns şi că trebuie să fac ceva şi să-l sensibilizez. Apoi să-l exasperez şi să-l scârbesc. Şi instinctiv, am combinat tot.
Mi-am lăsat lacrimile să curgă nod în barbă, şi-am început un monolog de genul:
„Of, iertaţi-mă... ei, cum de ce? Că vă indispun, sunteţi aşa pufos şi drăguţ prin toate complimentele de mi le-aţi făcut, aşa, să mă înveseliţi. Om cuminte ce sunteţi, dar eu nu ştiu că sunt o copilă anemică şi uscată ca scândura din gard? Semăn cu răposatu’ tataia, v-am spus că azi a fost înmormântat, bietul de el... Doamne, ce-a mai suferit, ţintuit la pat, neputincios, Dumnezeu ştie cum ajungem fiecare la bătrâneţe...
(Îmi lăsam mucii să-mi curgă, mă ştergeam cu mâna la nas şi apoi o lipeam de geam).
Nu vă speriaţi, îmi trece repede, doar că uneori mă apucă aşa o criză de plâns, mă ţine cam o oră şi mă lasă după ce vomit. Ah, nu, staţi liniştit, vă spun dacă am nevoie să opriţi, ştiu că mă înţelegeţi... Văd că sunteţi un om minunat, se citeşte pe chipul dumneavoastră blândeţea; nici nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru că aţi oprit să mă luaţi la ocazie. Cine ştie ce puteam păţi noaptea pe străzi, în Comăneşti.. Ce ar mai fi contat apoi dacă văr’miu care a ieşit de curând din puşcărie, l-ar fi făcut franjuri pe ăla de s-ar fi atins de mine? E ca fratele meu, n-a putut ajunge la înmormântare, dragu’ de el, avea de recuperat nişte bani de la unu’ de îl tot amâna. Ei, băieţii, se mai bat, se mai taie, ei ştiu. Dar e un cavaler, negreşit mă aşteaptă în Oneşti, unde mă veţi lăsa dumneavoastră... ”
Şi tot aşa: dubioasă, politicoasă şi antipatică.
Plângeam cu lacrimi mari şi calme, vorbeam tare şi rapid, şi-i atingeam tapiţeria din piele, de culoarea untului şi mâna de pe schimbător (când îl linişteam că nu vomit neanunţat), fără să mă fi şters de muci.
În scurt timp am devenit o nenorocire de care voia să scape. Descumpănit, după o linişte scurtă:
– Ai zis că mergi la Oneşti?
– Da. Păi nu mergem acolo?
– Nu, eu merg la Moineşti. Coboară!
Mai aveam destul de mult până la Târgu Ocna, cel mai apropiat oraş de Oneşti, era noapte şi el m-ar fi lăsat la drumul mare, poate în calea altui „familist”. Aşadar, am riscat şi l-am convins prin rugăminţi şi periaj emoţional să mă ducă până în Târg.
M-a dus. Cu ciudă. Poate că s-a simţit şi puţin vinovat. Poate că a avut şi el un înger păzitor. Nu ştiu, dar a oprit la intrarea în orăşel. Am scos 5 lei din buzunar şi am dat să-l plătesc (aici mi-am forţat norocul) şi m-a aruncat din maşină, cu tot cu bani, a tras portiera şi m-a înjurat, dar nu am înţeles ce a zis pentru că eram fericită şi în stare de şoc.

Până când, din senin, m-am trezit cu mâna lui scăpată întâmplător de pe schimbătorul de viteze pe piciorul meu anemic. "Nicio problemă – se mai întâmplă" îmi zic, şi nu ripostez nici după alte câteva ori. Mă comport ca şi cum nu aş fi simţit nimic, ca şi cum el ar fi atins o canapea veche sau ca şi cum s-ar fi bucurat cineva să atingă un tablou pictat în ulei. Ei, când a început să mă şi strângă uşor şi să-şi plimbe degetele înaintând spre buzunarele blugilor, am realizat ce, morţii lui!, voia. Şi de ce îmi zâmbise ca un don-juan-în-mizerie mai devreme.
Îmi devenise totul clar: el la puşcărie, eu la terapie. În cel mai fericit caz.
Îmi devenise totul clar: el la puşcărie, eu la terapie. În cel mai fericit caz.
Priveam înainte fără să vorbesc şi vomitam în interior, aruncam cu voma aia în el, îl călcam în picioare cu cizme de gumă, mărimea 45, după ce îl zdrobise un tir, urlam şi mă rugam să găsesc o cale să scap. Până când mă întrerupe din succesiunea de torturi la care îl supuneam în imaginaţie:
– Te grăbeşti rău? Ştiu un motel în drum, ne putem opri să mâncăm o pizza. Sau paste.
Îi răspund, prefăcut naivă:
– De ce să pierdeţi timpul cu mine? Cu siguranţă că vă aşteaptă soţia la masă, copiii, să vă jucaţi cu ei, înainte să adoarmă. Mă crede idioată ("cum naiba să nu înţelegi fă, că nu vreau să verific dacă blugii tăi sunt 75% polyester, decât dacă ţi-i dau jos cu dinţii?").
Încearcă să-şi ascundă, totuşi, iritarea şi cu o cochetărie masculină nereuşită, conştient şi el că numai dacă plăteşte i se va regenera palma dreaptă:
– Chiar aşa de bătrân mă vezi?
„Nu, doar ofilit, ratat şi îndesat, scârbos şi eroare umană ce eşti, c*c*-m-aş pe tapiseria ta alb-unt! Nu ţi-o vezi de burtă şi ai nevoie să ştii c-o ai, nu? Mergi la pescuit cu mămăligă pe ea, pedofilu’ naibii!” (şi multe alte injurii gândite).
În exterior am zâmbit discret şi mi-am impus să fiu calmă, să fac pe proasta până la capăt şi să-i schimb intenţiile. Toate astea, fără să-l enervez.
Simţeam că dacă ajunge să se supere, pentru că mă isterizez sau pentru că îl refuz (cine ştie, poate că asta i-ar fi plăcut şi mai mult), ajungeam să văd şi să simt de foarte aproape, în toate orificiile şi pentru prima dată, ce ar fi vrut. În principiu, p**a lui. Şi apoi mă vedeam cum aş fi fost lăsată noaptea, vie – bătută şi f*t*tă până la leşin sau moartă şi tranşată, în pădure. Iar în ziare titlu mare: „Ucisă de caii putere. Cine este milionarul pedofil? / Ultimul drum asfaltat. Tânăra nu a putut fi identificată”.
Mă gândisem pentru o clipă chiar să sar din maşină, din mers, dar bafta mea a fost că n-am ştiut s-o deschid. O blocase şi era automată toată.
– Dă-mi telefonul, să ne vedem în altă zi.
– Telefonul ăsta nu-i al meu, e al tatei, (se convinge uşor că sunt imbecilă de moment ce cred că el vrea telefonul meu) un om foarte violent. Ai mei mă ţin din scurt. Mi l-au dat să se asigure că sunt bine. Şi când ies în oraş, undeva, mă sună din oră în oră. (A realizat că el a tras o concluzie greşită şi că eu am priceput că vrea numărul meu de telefon.)
– Să nu-ţi pară rău... îmi zice el, insinuant şi ameninţător, pentru că eu cam exagerasem cu descrierea.
Acela a fost momentul în care am simţit (pentru că totul a fost instinct şi ajutor de Sus) că oricât de naivă şi de tâmpită aş fi, nu am nicio şansă să scap, că nu-i îndeajuns şi că trebuie să fac ceva şi să-l sensibilizez. Apoi să-l exasperez şi să-l scârbesc. Şi instinctiv, am combinat tot.
Mi-am lăsat lacrimile să curgă nod în barbă, şi-am început un monolog de genul:
„Of, iertaţi-mă... ei, cum de ce? Că vă indispun, sunteţi aşa pufos şi drăguţ prin toate complimentele de mi le-aţi făcut, aşa, să mă înveseliţi. Om cuminte ce sunteţi, dar eu nu ştiu că sunt o copilă anemică şi uscată ca scândura din gard? Semăn cu răposatu’ tataia, v-am spus că azi a fost înmormântat, bietul de el... Doamne, ce-a mai suferit, ţintuit la pat, neputincios, Dumnezeu ştie cum ajungem fiecare la bătrâneţe...
(Îmi lăsam mucii să-mi curgă, mă ştergeam cu mâna la nas şi apoi o lipeam de geam).
Nu vă speriaţi, îmi trece repede, doar că uneori mă apucă aşa o criză de plâns, mă ţine cam o oră şi mă lasă după ce vomit. Ah, nu, staţi liniştit, vă spun dacă am nevoie să opriţi, ştiu că mă înţelegeţi... Văd că sunteţi un om minunat, se citeşte pe chipul dumneavoastră blândeţea; nici nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru că aţi oprit să mă luaţi la ocazie. Cine ştie ce puteam păţi noaptea pe străzi, în Comăneşti.. Ce ar mai fi contat apoi dacă văr’miu care a ieşit de curând din puşcărie, l-ar fi făcut franjuri pe ăla de s-ar fi atins de mine? E ca fratele meu, n-a putut ajunge la înmormântare, dragu’ de el, avea de recuperat nişte bani de la unu’ de îl tot amâna. Ei, băieţii, se mai bat, se mai taie, ei ştiu. Dar e un cavaler, negreşit mă aşteaptă în Oneşti, unde mă veţi lăsa dumneavoastră... ”
Şi tot aşa: dubioasă, politicoasă şi antipatică.
Plângeam cu lacrimi mari şi calme, vorbeam tare şi rapid, şi-i atingeam tapiţeria din piele, de culoarea untului şi mâna de pe schimbător (când îl linişteam că nu vomit neanunţat), fără să mă fi şters de muci.
În scurt timp am devenit o nenorocire de care voia să scape. Descumpănit, după o linişte scurtă:
– Ai zis că mergi la Oneşti?
– Da. Păi nu mergem acolo?
– Nu, eu merg la Moineşti. Coboară!
Mai aveam destul de mult până la Târgu Ocna, cel mai apropiat oraş de Oneşti, era noapte şi el m-ar fi lăsat la drumul mare, poate în calea altui „familist”. Aşadar, am riscat şi l-am convins prin rugăminţi şi periaj emoţional să mă ducă până în Târg.
M-a dus. Cu ciudă. Poate că s-a simţit şi puţin vinovat. Poate că a avut şi el un înger păzitor. Nu ştiu, dar a oprit la intrarea în orăşel. Am scos 5 lei din buzunar şi am dat să-l plătesc (aici mi-am forţat norocul) şi m-a aruncat din maşină, cu tot cu bani, a tras portiera şi m-a înjurat, dar nu am înţeles ce a zis pentru că eram fericită şi în stare de şoc.
L-am văzut din praf, întorcându-şi LEU-ul, pe o stradă ocolitoare, care dădea cine ştie unde.
Şi-am ajuns acasă în noaptea aia cu bine şi cu un om ce trăia din ocazii, şi care îşi pornea Dacia 1310 din contactul a două fire.
PS: Pe moment, am crezut că maşina era furată, dar după ce omul s-a tot întors cu totul către mine (învăţasem, şi-am stat în spate de data asta) în timp ce conducea şi mi-a spus că el trăieşte fără să-şi pună întrebări, am înţeles că mai bine e să nu ştiu nimic. Şi că în viaţă ideal ar fi să râd mai ales când îmi vine să plâng.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)