Au trecut cam douãzeci de ani de când nu a mai fost lãsat sã o vadã, iar ea, deşi acum e mare, e o strãinã care nu simte sã-l caute, pentru cã i s-a spus, cel mai probabil, cã este un nenorocit. Şi este, dar nu în sensul în care se gândeşte ea.
Nu e de judecat, era un copil nevinovat care a crescut aşa cum i s-a spus, un copil singur, sau mai singur, fãrã jumãtate de familie, fãrã jumãtate de apartenenţã. Un copil care nu a avut cui spune „tatã”, care a crescut fãrã protecţia şi fãrã dragostea unui tatã. Nu pot sã o judec nici pe mama ei, pentru cã tot ce a vrut a fost sã o protejeze, sau poate a vrut sã se protejeze pe ea însãşi de amintiri şi regrete, de eventuale dureri, şi a fãcut ce a crezut cã ar fi mai bine. Poate cã pentru ea, binele a însemnat sã stea împreunã cu fata departe de tatãl ei, de foştii socri, de fostul cumnat, de mine, de mama mea, pentru cã toţi am fi fost o influenţã negativã în viaţa copilei. Nu pot sã judec pe nimeni, ştiu cât de greu e sã ierţi.
Indiferent de raţiuni, s-a suferit mult, şi nu am sã vorbesc prea mult de durerea mamaii care şi-a înrãmat singura pozã cu cele douã nepoate. Poate cã el, Florin, se uitã pe ascuns la pozã şi vorbeşte cu fata lui, sau poate cã nu intrã niciodatã în odaie sã le vadã pe cele douã verişoare împreunã înrãmate. Nu ştiu.
Ştiu însã cã un om frumos şi foarte inteligent, dar orgolios, la suferinţã extremã şi fãrã sã-l ia pe Dumnezeu cu el sã o poarte, poate sã se piardã. Sã ajungã sã trãiascã fãrã sens, fãrã direcţie şi fãrã speranţã.
Am vãzut, în timp, cum un om s-a degradat treptat, fãrã sã poatã fi ajutat.
Nu a mai putut spera în zadar cã o va mai revedea, nu a avut puterea de a-şi reconstrui fiinţa, de a munci sau de a trãi pentru speranţa cã ea îi va spune într-o zi „tatã”. Era tânãr când a divorţat, dar un nenorocit nu a fost, cel mult a devenit, şi nu pentru cã a vrut, ci pentru cã atât a fost de rezistent la loviturã.
El acum trãieşte din amintirile cu ea-copil şi se alinã când mã vede pe mine. Îi sunt cumva un pseudo-motiv de a fi, dar golul nu poate fi de nimeni umplut şi când nu mai poate suporta realitatea, bea. Mult.
Acum, dacã-i vorbesc de Dumnezeu, surzeşte. Îl înţeleg. Ce pot sã-i spun eu, dacã el crede cã Dumnezeu este o minciunã, cã dacã El ar fi existat, nu ar fi permis sã se întâmple drama lui? De unde sã ştiu de ce toate astea, dacã nici în viaţa mea nu am toate rãspunsurile? Cum pot sã-i spun cã nu-i târziu sã-şi construiascã un sens mai înalt decât copila, prin apropierea de Dumnezeu? Cum sã-i vorbesc de viaţa de apoi, de Împãrãţia Cerului dacã nu am o pozã sã o vadã, când tot ce poate crede e ca viaţa e chestia asta de îl doare pe el acum? Cum sã-i spun cã Cineva ştie de inima lui şi cã o va mângâia, dacã Îl va chema? Pentru cã Dumnezeu ne lasã libertatea de a alege, nu vine cu de-a sila peste nimeni.
Florin continuã sã trãiascã murind câte puţin în fiecare zi, ca noi toţi de altfel, dar fãrã sens, într-o durere absurdã. Pentru cã o durere e absurdã numai dacã-i purtatã de unul singur, fãrã Dumnezeu.
Poate dacã ar vorbi cu El, dacã ar urla, dacã s-ar înfuria şi ar da cu barda-n cer, dacã ar plânge nu de unul singur, ci în faţa unei icoane, ar însemna cã vrea mãcar sã creadã şi s-ar întâmpla o minune. Nu ştiu cum ar arãta minunea, dar s-ar petrece negreşit.
Cândva, am întâlnit doi soţi cãrora le-a murit fetiţa de zece ani, singurul copil, strivitã de o cruce de piatrã. Fãcuserã tratamente scumpe sã poata avea copii, iar într-o clipã oamenii au coborât în cel mai adânc Iad. La început, o vreme îndelungatã, dar la un moment dat au fugit cãtre Dumnezeu şi-acum îşi duc zilele, cât se poate într-o astfel de nenorocire, împãcaţi...existã rãspunsuri în astfel de drame? Nu. O lungã tãcere şi încredere într-o voie Superioarã, care ştie de fiecare în parte, cu raţiuni pe care mintea noastrã nu le cuprinde.
Diferenţa o face, deci, raportarea la Verticalã…
Mai mult decât sã mã rog pentru Florin, nu cred cã pot face, dar stãteam aşa şi mã gândeam cât de mult se poate schimba traseul unei vieţi, dacã la o pierdere imensã omul fuge cãtre Doamne.
Dacã nu îşi pune fiinţa sã existe doar în scopuri pãmânteşti…
Dacã cere ajutor şi dacã le primeşte pe toate, cum or fi, ca din mâna lui Dumnezeu…
Dacã iartã, îşi cere iertare şi se iartã.
