Mã simt vinovatã de slãbiciunea pe care o am, de complicitatea la torturã, dar îi fac vitaminele, îmi pare rãu pentru el şi cam atât. Din pãcate, de foarte mulţi ani este cãţelul lui Lulu, dãruit la început de amantlâc de Bebe, un afacerist familist cu trei copii şi nespus de bogat.
Nu mai poate merge, face pe el, nu mai poate mânca (de Fofo zic), dar nu astea sunt cele mai groaznice chinuri la care este supus bietul animal.
Are un om plãtit care-l şterge la fund, un om care îl spalã şi îl coafeazã, asistentã personalã (pe mine), un om care îl carã în braţe, un fel de doicã, atunci când Lulu munceşte sau când se întâmplã sã plece în vreo delegaţie la Azuga, cu Bebişor.
Fofo are cancer de prostatã şi va muri virgin, dar pânã sã moarã este constant rãnit în demnitatea de animal, ţinut viu cu de-a sila. Înţeleg sã iubeşti (mai ales) un cal, un câine, o pisicã, un canar, o iguanã, peşti, hamsteri, porci, dihori, tarantule şi alte animale de companie, dar în cazul ãsta e prea mult. Luxul, banii, egoismul îl chinuie cu bestialitate.
Dupã ce a fost castrat în tinereţe (tot de Fofo vorbesc), a fost ţinut numai în curte sau în casã, sub supravegherea bolnavicioasã a lui Lulu, de n-a putut fugi sãracul niciodatã la cãţele, şi l-a luat cu ea peste tot. Probabil cum ar fi vrut sã procedeze şi cu Bebe, dacã ar fi putut. Pãi e corect aşa ceva? Sã nu aibã animalul un moment de intimitate, sã fie flocãit şi purtat cu fundiţe, papioane şi alte prostii toatã viaţa?
Câinele o mârâie mereu pentru cã o urãşte profund, iar Bebe o tolereazã şi se teme de un scandal. Ea, Lulu, trãieşte pentru Bebe, dar nu face niciodatã scene. Nu mai face, s-a resemnat, iar în lipsa lui (aproape constantã) raţiunea sa de a fi ia forma blãnoşeniei de Fofo, totul ei mai viu decât relaţia în sine cu Bebe. Poate de asta trage de el şi nu-l lasã sã moarã. L-ar duce la Cluj, la o clinicã, sã-l opereze, dar Fofo nu poate supravieţui zborului. Aici am greşit, puteam sã o sfãtuiesc de bine pentru animal, dar n-am avut putere.
De boalã şi bãtrâneţe e mai putred ca un lemn lãsat ani buni în apã, dar Lulu insistã sã i-l ţin în viaţã cât pot de mult, eventual sã-l salvez. Când am reuşit sã o fac sã priceapã cã totuşi nu se va mai face bine vreodatã, s-a gândit cã dacã tot nu vrea sã se despartã de el (tot de Fofo e vorba), ar putea sã-l îngroape în curtea casei, sã-i fie aproape. Am sfãtuit-o sã nu.
- Îţi va fi greu, în fiecare zi vei suferi lângã groapa lui...( simţeam cã mor eu înaintea câinelui, plesnind de cinism)
- Da, aşa am fãcut şi când a murit bunica.
- Pãi ce, ai îngropat-o la tine în curte?
Din fericire nu s-a prins ce animalã am fost, dar sã nu îi las timp sã gândeascã, am adãugat: Ai auzit de Raiul Animalelor?
Ei, şi atât i-a trebuit. I-a cumpãrat loc de veci acolo cu tot pachetul, cu pozã din tinereţe (a câinelui), sicriuaş, flori şi alte nebunii, dar apoi a decis sã-l împãieze.
Aş fi putut sã-l eutanasiez fãrã sã se prindã Lulu, dar dacã îi facea o autopsie pe undeva, paranoicã fiind, n-am riscat. Am prins însã un moment în care i-a sunat telefonul şi-a ieşit din camerã.
L-am privit în ochii disperaţi, l-am mângâiat pe cap şi când i-am petrecut mâinile pe la bot, m-am oprit la nãri, pe care i le-am blocat cu douã degete şi i-am ţinut gura chealã închisã. Nu s-a zbãtut, câteva spasme castrate şi a murit mulţumindu-mi.
I l-am dat lui Lulu mort, în coşuleţ, cât încã vorbea la telefon, iar când sã iasã pe uşã am oprit-o şi-am pupat-o pe nas. Fofo, bãiatule, sã ştii cã nu i s-a pãrut dubios gestul meu, pentru ca femeile sunt nebune. Toate. Fericitule!
