Nici nu ştiu ce vreau sã spun, cum sã spun, dacã sã spun, dar uite cã nu tac.
Am primit o lecţie, dar nu ştiu clar care e aia, sau poate cã sunt mai multe, dar în momentul ãsta mi se agitã prin minte imagini, îmbrãţişãri, cuvinte, zâmbete, întrebãri. Poate vreau doar sã mã eliberez, pentru cã am mers azi pe stradã fãrã sã vãd nimic, iar apoi nu mai ştiu ce am fãcut, dar sigur am rãmas cu gândul la Nana şi la Maria. La Aura, mama celor douã fetiţe de 4 şi 5 ani jumate.
Am ajuns la „grãdi”, am pupat fetele, iar Maria m-a întrebat dacã azi la curs poate sã se joace cu noi şi surioara ei, Ioana. Am rãspuns entuziasmatã cã „da”, deşi mi-a fost teribil de fricã pentru neştiinţa mea, pentru cã eram total nepregãtitã pentru o astfel de situaţie: deşi nu mi s-a spus, era evident ca Nana s-a nãscut cu sindromul Down. Era cel mai evident în zâmbetul dureros al mamei care, parcã scuzându-se, a propus sã plece totuşi sã se plimbe cu ea cât lucrez cu Maria.
Nu am vrut sã o las sã termine, cã am luat-o rapid pe Nana în braţe şi pe Maria de-o mânuţã, şi i-am spus, sigurã pe mine, cã ne vedem peste o orã în care ne vom distra perfect toate trei. Habar n-aveam ce voi face, în aşa fel încât amândouã sã fie implicate şi fericite, încât sã mã ofer cu folos, amândurora.
În timp ce mergeam cu ele sã adunãm împreunã câteva jucãrii, pentru câteva clipe, mi-am imaginat cã sunt mama lor. Le ţineam în braţe şi de-o mânuţã, cãrând şi o cutie grea cu jucãrii, ca şi cum am fost la cumpãrãturi cu ele. Cum probabil face şi Aura, eroic, de fiecare datã. Simţeam dragoste şi durere, în egalã mãsurã, fricã, neputinţã, curaj, putere şi încredere, revoltã şi împãcare, în acelaşi timp.
Mi-a fost îngrozitor de greu sã duc ce m-a traversat cât am simţit cã eram mama lor, pentru cã atât am putut eu înţelege, pentru cã numai Dumnezeu poate şti cu adevãrat ce poate fi în inima şi în mintea unei mame care are un copil cu sindromul Down. Numai Dumnezeu ştie de ce şi cui dã binecuvântãrile sub formã de cruci atât de neînţeles.
A fost o orã extraordinarã petrecutã cu cele douã fetiţe, eu am fost purtatã de ele în nişte emoţii noi şi puternice, spre descoperiri în mine de care nu mã credeam capabilã, iar Maria este revelaţia mea. Cel mai înţelept şi mai matur copil pe care l-am întâlnit, care ştie şi înţelege tot, dar e discretã, care o sprijinã pe mama ei ca un om mare, dar care face pe copilul sã nu se sperie cei mari.
Îmi vorbea din când în când cu o infinitã dragoste de surioara ei şi m-a ajutat sã pricep ce am de fãcut, încât nu am avut niciun moment în care sã mã blochez. („Nu înţelege nimeni ce spune, dar mereu ştim ce vrea. Acum vrea sã stea în public, lângã tine.”, „Îi spunem Nana, chiar dacã o cheamã Ioana, pentru cã o alintãm. Nu poate sã-şi spunã numele, încã.”, „Hai, Nana, sã mã ajuţi aici. (o încurca, rãstoarnã tot)Mulţumesc, nu-i nimic, tai eu morcovii (cu o furculiţã de jucãrie, un cub de lemn)”). Avea atenţia la Nana, dar putea sã se şi detaşeze, sau sã se concentreze pe ce o rugam sã facã. Minunatã copilã!
Ora s-a terminat cu cele douã fetiţe îmbrãţişându-mã, pupându-mã, cu toate trei râzând pe jos, iar Aurei îi bãlteau ochii în lacrimi când, înainte sã iasã pe uşa grãdiniţei, fetele s-au întors din drum la mine sã mã mai pupe o datã.
Eu am decis sã zâmbesc, sã le mulţumesc şi sã plâng mai târziu.
