Se declarase pacea, dar inamicul îşi uitase o bombiţă sub un pod, pe unde întâmplător treceau soldaţii supravieţuitori spre casele lor. Făt-Frumos-ul ei a fost declarat dispărut şi erou de al doilea război mondial, iar ea, între timp, l-a aşteptat şi a crescut trei fete şi un băiat. Singură.
Făt-Frumos nu şi-a cunoscut băiatul, dar cei doi au avut acelaşi nume. Alexandru. Poate că dacă ar fi apucat să îmbătrânească, ar fi fost în sat doi „nenea Sandu” şi ar fi fost derutant, dar n-a fost. A fost doar dureros.
Făt-Frumos nu şi-a cunoscut băiatul, dar cei doi au avut acelaşi nume. Alexandru. Poate că dacă ar fi apucat să îmbătrânească, ar fi fost în sat doi „nenea Sandu” şi ar fi fost derutant, dar n-a fost. A fost doar dureros.
Ileana Cosânzeana s-a săturat într-o zi de îngropat o parte din proprii copii şi a plecat după Alexandru-Frumos Ursu la 94 de ani.
Nimeni nu a putut s-o oprească, deşi medicii spuneau că ar mai fi putut rămâne mult timp lângă familie, pentru că ea a fost de la 24 de ani deasupra timpului, ea l-a domesticit prin speranţă şi prin credinţă în Dumnezeu, prin aşteptare şi prin răbdare, prin trăitul vieţii cu demnitate şi cu hotărâre.
Ea n-a mai avut nevoie de timp şi ni l-a lăsat nouă.
Degeaba au implorat-o nepoţii şi strănepoţii să accepte singura soluţie de supravieţuire. Chirurgul i-a compus chiar şi o poveste frumoasă cu un copac puternic ce avea o crenguţă uscată, şi care a crescut şi mai frumos după ce a fost tăiată acea crenguţă.
Ea i-a spus cu blândeţe că e bătrână, dar nu şi proastă. Că pricepe ce vrea să zică, dar că ea nu vrea să-i fie amputată „crenguţa”, pentru că o viaţă acea „crenguţă” a ajutat-o să-şi crească cei patru copii, că acea „crenguţă” i-a îmbrăţişat omul pentru ultima dată înainte să plece la război, şi că ea nu vrea să o arunce dacă acum nu-i mai e folositoare.
Şi-apoi, că la întâlnirea cu Alexandru al ei, vrea să meargă măcar întreagă, dacă nu frumoasă cum a fost cândva. Medicul a lăcrimat şi i-a spus că are totală dreptate.
Adevărul a fost undeva la mijloc, pentru că mâna bolnavă a rămas la locul ei, i-a cangrenat lent şi dureros corpul, şi i-a blocat toată dragostea în inimă. Dar nu s-a uscat cu adevărat, pentru că străbunica mea, "Mamaileana", a înflorit cu totul în Veşnicie.
Nimeni nu a putut s-o oprească, deşi medicii spuneau că ar mai fi putut rămâne mult timp lângă familie, pentru că ea a fost de la 24 de ani deasupra timpului, ea l-a domesticit prin speranţă şi prin credinţă în Dumnezeu, prin aşteptare şi prin răbdare, prin trăitul vieţii cu demnitate şi cu hotărâre.
Ea n-a mai avut nevoie de timp şi ni l-a lăsat nouă.
Degeaba au implorat-o nepoţii şi strănepoţii să accepte singura soluţie de supravieţuire. Chirurgul i-a compus chiar şi o poveste frumoasă cu un copac puternic ce avea o crenguţă uscată, şi care a crescut şi mai frumos după ce a fost tăiată acea crenguţă.
Ea i-a spus cu blândeţe că e bătrână, dar nu şi proastă. Că pricepe ce vrea să zică, dar că ea nu vrea să-i fie amputată „crenguţa”, pentru că o viaţă acea „crenguţă” a ajutat-o să-şi crească cei patru copii, că acea „crenguţă” i-a îmbrăţişat omul pentru ultima dată înainte să plece la război, şi că ea nu vrea să o arunce dacă acum nu-i mai e folositoare.
Şi-apoi, că la întâlnirea cu Alexandru al ei, vrea să meargă măcar întreagă, dacă nu frumoasă cum a fost cândva. Medicul a lăcrimat şi i-a spus că are totală dreptate.
Adevărul a fost undeva la mijloc, pentru că mâna bolnavă a rămas la locul ei, i-a cangrenat lent şi dureros corpul, şi i-a blocat toată dragostea în inimă. Dar nu s-a uscat cu adevărat, pentru că străbunica mea, "Mamaileana", a înflorit cu totul în Veşnicie.
