Eugen Virgil Nicoarã

Pe lângã un carneţel şi un creion, purta cu el oriunde o cutiuţã transparentã, ca sicriul Albei ca Zãpada, doar cã mult mai mic şi de plastic, cu un ceas fãrã curea. 
La piept, în buzunarul interior al gecii sale foarte uzate. 

Îl întorcea ritualic, apoi îl aşeza la loc în cutie, iar cutia o punea la vedere, pe masã. Ofta, zâmbea şi apoi începea sã predea Istoria Teatrului. 
Mã rog, aşa se numea cursul, dar de fapt ne vorbea câte în lunã şi în stele, ne plimba prin toatã dramaturgia, prin întreaga literaturã, compara, ne împãrtãşea din constatãrile sale şi discutam pe tot felul de subiecte despre viaţă, artă, cultură etc. Aş fi numit cursul lui Înţelepciunea Omenirii, dar tot ar fi fost prea simplã denumirea.

Dom’ profesor era o enciclopedie în continuã completare, o entitate care semãna mult a om, dar care nu era clar din lumea noastrã. 

Bãtrân ca Brâncuşi, cu ochii ageri, de copil, un intelectual, un geniu (mai exact) şi un pustnic, credea şi Îl simţea pe Dumnezeu, căruia i-a dedicat peste 600 de psalmi în versuri. Un om vertical, smerit, complex şi simplu, exigent şi blând, în acelaşi timp.

Greu de cuprins.

Citea ca la raze pe fiecare în parte şi notele le punea nu neapărat dupã ceea ce apãrea pe foile de examen – ştia exact cine şi cât copia, pentru că simţea minţile şi inimile studenţilor sãi. Nu ne supraveghea niciodată, scria la rându-i în carneţelul său tot felul de gânduri, dar ştia fiecare mişcare din clasă.

Îi plãcea sã ne provoace şi jucam uneori un joc fãrã nume, care consta în scrierea unei povestioare, folosind cuvinte spuse la întâmplare de noi, în clasã. Evident, într-un timp limitã. Îi plãcea sã fie cu noi la curs (câţi eram, când nu chiuleam), aprecia şi corecta construind, nu desfiinţând.

Ah, chiar acum îmi amintesc râsul lui, ca un cep dat unui butoi răguşit. Ciudat că m-am gândit la un butoi, când el era firav, şi ciudat dorul de m-a luat. Poate nu de el, ci de mine, cea care eram pe vremea când el era.

Notam în gând victorii, când reuşeam sã-l fac să râdă. Mă alintam debitând prostii ca o strănepoată de grădiniţă, iar el ba mă dojenea blând, ba îmi dădea apă la moară, ba mi le tăia scurte, ca apoi să pricep că mă păcălise cu supărarea.

M-am simţit apreciatã şi iubitã. A fost unul dintre dascălii din facultate care au crezut constant şi necondiţionat în talentul meu de actriţă şi de scriitoare. M-a încurajat când am avut cea mai mare nevoie, pentru că mereu a văzut dincolo de ce arăta momentul. Nu cred că i-am mulţumit.

Slab, cu barba albã ca “zãpada pe Salmon”, deci neschimbat, l-am întâlnit la câţiva ani dupã ce am terminat facultatea într-un autobuz. Am vorbit vreo patru staţii şi am coborât să nu izbucnesc în plâns. Simţeam că nu mai pot să-l văd în starea de singurătate, boală şi sărăcie. El nu era deranjat de nimic - trăia oricum în lumea lui nevăzută, dar eu da.

Cum, un geniu să se plimbe toată ziua cu ratb-ul, poate flămând, să scrie, să observe, iar să scrie, sau să se plimbe prin parc, fără niciun sprijin, fără ajutor, fără nimic?

Era prea demn şi împăcat cu efemeritatea vieţii, iar mie mi-a fost prea ruşine să îl întreb dacă are nevoie de ceva, dacă pot să-l ajut, sau să-l sun, să aflu de el.

L-am întrebat atunci ce-a fost cu ceasul ãla, de ce ţinea sã-l întoarcã mereu, sã-l poarte peste tot şi dacă-l mai are. L-a scos din geacă şi mi-a rãspuns liniştit cã acel ceas fusese al adoratei sale soţii, Angela, despre care ne-a vorbit mereu cu dragoste şi care plecase la Domnul, înainte să-mi devină profesor. Ceasul mereu întors a fost forma lui de a o menţine pe ea vie şi aproape de el, a fost obiectul care l-a menţinut în realitate şi l-a tot dus la ea, cu fiecare ticăit. Câte un pas, câte un pas, până la reîntâlnirea din cer.

Plângeam toţi pentru durerea lui când o mai pomenea, am plâns când am coborât din autobuz şi nu după multă vreme, am aflat că ceasul ăla din mini-sicriul Albei ca Zăpada a stat.

L-a întors până în ultima lui clipă, sunt sigură că s-a ţinut de cuvânt.

Acum este târziu. Şi pentru mulţumiri, şi pentru ajutor, şi pentru regrete. Îl pomenesc la Sfânta Liturghie, iar textul ăsta stângaci i-l închin. Cam atât.

Mulţumesc, dom’ profesor!

Tatãl Deliei

Mã gândesc la Florin şi la dorinţa lui ascunsã de a-şi revedea fata, verişoara mea. Nu mi-a spus niciodatã cuvintele „mi-e dor disperat de ea”, dar i le citesc în ochi la fiecare revedere, mai ales la plecare.

Au trecut cam douãzeci de ani de când nu a mai fost lãsat sã o vadã, iar ea, deşi acum e mare, e o strãinã care nu simte sã-l caute, pentru cã i s-a spus, cel mai probabil, cã este un nenorocit. Şi este, dar nu în sensul în care se gândeşte ea.

Nu e de judecat, era un copil nevinovat care a crescut aşa cum i s-a spus, un copil singur, sau mai singur, fãrã jumãtate de familie, fãrã jumãtate de apartenenţã. Un copil care nu a avut cui spune „tatã”, care a crescut fãrã protecţia şi fãrã dragostea unui tatã. Nu pot sã o judec nici pe mama ei, pentru cã tot ce a vrut a fost sã o protejeze, sau poate a vrut sã se protejeze pe ea însãşi de amintiri şi regrete, de eventuale dureri, şi a fãcut ce a crezut cã ar fi mai bine. Poate cã pentru ea, binele a însemnat sã stea împreunã cu fata departe de tatãl ei, de foştii socri, de fostul cumnat, de mine, de mama mea, pentru cã toţi am fi fost o influenţã negativã în viaţa copilei. Nu pot sã judec pe nimeni, ştiu cât de greu e sã ierţi.

Indiferent de raţiuni, s-a suferit mult, şi nu am sã vorbesc prea mult de durerea mamaii care şi-a înrãmat singura pozã cu cele douã nepoate. Poate cã el, Florin, se uitã pe ascuns la pozã şi vorbeşte cu fata lui, sau poate cã nu intrã niciodatã în odaie sã le vadã pe cele douã verişoare împreunã înrãmate. Nu ştiu.

Ştiu însã cã un om frumos şi foarte inteligent, dar orgolios, la suferinţã extremã şi fãrã sã-l ia pe Dumnezeu cu el sã o poarte, poate sã se piardã. Sã ajungã sã trãiascã fãrã sens, fãrã direcţie şi fãrã speranţã.

Am vãzut, în timp, cum un om s-a degradat treptat, fãrã sã poatã fi ajutat.

Nu a mai putut spera în zadar cã o va mai revedea, nu a avut puterea de a-şi reconstrui fiinţa, de a munci sau de a trãi pentru speranţa cã ea îi va spune într-o zi „tatã”. Era tânãr când a divorţat, dar un nenorocit nu a fost, cel mult a devenit, şi nu pentru cã a vrut, ci pentru cã atât a fost de rezistent la loviturã.

El acum trãieşte din amintirile cu ea-copil şi se alinã când mã vede pe mine. Îi sunt cumva un pseudo-motiv de a fi, dar golul nu poate fi de nimeni umplut şi când nu mai poate suporta realitatea, bea. Mult.

Acum, dacã-i vorbesc de Dumnezeu, surzeşte. Îl înţeleg. Ce pot sã-i spun eu, dacã el crede cã Dumnezeu este o minciunã, cã dacã El ar fi existat, nu ar fi permis sã se întâmple drama lui? De unde sã ştiu de ce toate astea, dacã nici în viaţa mea nu am toate rãspunsurile? Cum pot sã-i spun cã nu-i târziu sã-şi construiascã un sens mai înalt decât copila, prin apropierea de Dumnezeu? Cum sã-i vorbesc de viaţa de apoi, de Împãrãţia Cerului dacã nu am o pozã sã o vadã, când tot ce poate crede e ca viaţa e chestia asta de îl doare pe el acum? Cum sã-i spun cã Cineva ştie de inima lui şi cã o va mângâia, dacã Îl va chema? Pentru cã Dumnezeu ne lasã libertatea de a alege, nu vine cu de-a sila peste nimeni.

Florin continuã sã trãiascã murind câte puţin în fiecare zi, ca noi toţi de altfel, dar fãrã sens, într-o durere absurdã. Pentru cã o durere e absurdã numai dacã-i purtatã de unul singur, fãrã Dumnezeu.

Poate dacã ar vorbi cu El, dacã ar urla, dacã s-ar înfuria şi ar da cu barda-n cer, dacã ar plânge nu de unul singur, ci în faţa unei icoane, ar însemna cã vrea mãcar sã creadã şi s-ar întâmpla o minune. Nu ştiu cum ar arãta minunea, dar s-ar petrece negreşit.

Cândva, am întâlnit doi soţi cãrora le-a murit fetiţa de zece ani, singurul copil, strivitã de o cruce de piatrã. Fãcuserã tratamente scumpe sã poata avea copii, iar într-o clipã oamenii au coborât în cel mai adânc Iad. La început, o vreme îndelungatã, dar la un moment dat au fugit cãtre Dumnezeu şi-acum îşi duc zilele, cât se poate într-o astfel de nenorocire, împãcaţi...existã rãspunsuri în astfel de drame? Nu. O lungã tãcere şi încredere într-o voie Superioarã, care ştie de fiecare în parte, cu raţiuni pe care mintea noastrã nu le cuprinde.

Diferenţa o face, deci, raportarea la Verticalã…

Mai mult decât sã mã rog pentru Florin, nu cred cã pot face, dar stãteam aşa şi mã gândeam cât de mult se poate schimba traseul unei vieţi, dacã la o pierdere imensã omul fuge cãtre Doamne.

Dacã nu îşi pune fiinţa sã existe doar în scopuri pãmânteşti…

Dacã cere ajutor şi dacã le primeşte pe toate, cum or fi, ca din mâna lui Dumnezeu…

Dacã iartã, îşi cere iertare şi se iartã.

Fofo, femeile sunt nebune

În fiecare zi, Fofo mã implorã sã-l omor.

Mã simt vinovatã de slãbiciunea pe care o am, de complicitatea la torturã, dar îi fac vitaminele, îmi pare rãu pentru el şi cam atât. Din pãcate, de foarte mulţi ani este cãţelul lui Lulu, dãruit la început de amantlâc de Bebe, un afacerist familist cu trei copii şi nespus de bogat. 

Nu mai poate merge, face pe el, nu mai poate mânca (de Fofo zic), dar nu astea sunt cele mai groaznice chinuri la care este supus bietul animal.

Are un om plãtit care-l şterge la fund, un om care îl spalã şi îl coafeazã, asistentã personalã (pe mine), un om care îl carã în braţe, un fel de doicã, atunci când Lulu munceşte sau când se întâmplã sã plece în vreo delegaţie la Azuga, cu Bebişor.

Fofo are cancer de prostatã şi va muri virgin, dar pânã sã moarã este constant rãnit în demnitatea de animal, ţinut viu cu de-a sila. Înţeleg sã iubeşti (mai ales) un cal, un câine, o pisicã, un canar, o iguanã, peşti, hamsteri, porci, dihori, tarantule şi alte animale de companie, dar în cazul ãsta e prea mult. Luxul, banii, egoismul îl chinuie cu bestialitate.

Dupã ce a fost castrat în tinereţe (tot de Fofo vorbesc), a fost ţinut numai în curte sau în casã, sub supravegherea bolnavicioasã a lui Lulu, de n-a putut fugi sãracul niciodatã la cãţele, şi l-a luat cu ea peste tot. Probabil cum ar fi vrut sã procedeze şi cu Bebe, dacã ar fi putut. Pãi e corect aşa ceva? Sã nu aibã animalul un moment de intimitate, sã fie flocãit şi purtat cu fundiţe, papioane şi alte prostii toatã viaţa?

Câinele o mârâie mereu pentru cã o urãşte profund, iar Bebe o tolereazã şi se teme de un scandal. Ea, Lulu, trãieşte pentru Bebe, dar nu face niciodatã scene. Nu mai face, s-a resemnat, iar în lipsa lui (aproape constantã) raţiunea sa de a fi ia forma blãnoşeniei de Fofo, totul ei mai viu decât relaţia în sine cu Bebe. Poate de asta trage de el şi nu-l lasã sã moarã. L-ar duce la Cluj, la o clinicã, sã-l opereze, dar Fofo nu poate supravieţui zborului. Aici am greşit, puteam sã o sfãtuiesc de bine pentru animal, dar n-am avut putere.

De boalã şi bãtrâneţe e mai putred ca un lemn lãsat ani buni în apã, dar Lulu insistã sã i-l ţin în viaţã cât pot de mult, eventual sã-l salvez. Când am reuşit sã o fac sã priceapã cã totuşi nu se va mai face bine vreodatã, s-a gândit cã dacã tot nu vrea sã se despartã de el (tot de Fofo e vorba), ar putea sã-l îngroape în curtea casei, sã-i fie aproape. Am sfãtuit-o sã nu.
  
   - Îţi va fi greu, în fiecare zi vei suferi lângã groapa lui...( simţeam cã mor eu înaintea câinelui, plesnind de cinism)
   - Da, aşa am fãcut şi când a murit bunica.
   - Pãi ce, ai îngropat-o la tine în curte?

Din fericire nu s-a prins ce animalã am fost, dar sã nu îi las timp sã gândeascã, am adãugat: Ai auzit de Raiul Animalelor?

Ei, şi atât i-a trebuit. I-a cumpãrat loc de veci acolo cu tot pachetul, cu pozã din tinereţe (a câinelui), sicriuaş, flori şi alte nebunii, dar apoi a decis sã-l împãieze.

Aş fi putut sã-l eutanasiez fãrã sã se prindã Lulu, dar dacã îi facea o autopsie pe undeva, paranoicã fiind, n-am riscat. Am prins însã un moment în care i-a sunat telefonul şi-a ieşit din camerã.

L-am privit în ochii disperaţi, l-am mângâiat pe cap şi când i-am petrecut mâinile pe la bot, m-am oprit la nãri, pe care i le-am blocat cu douã degete şi i-am ţinut gura chealã închisã. Nu s-a zbãtut, câteva spasme castrate şi a murit mulţumindu-mi. 

I l-am dat lui Lulu mort, în coşuleţ, cât încã vorbea la telefon, iar când sã iasã pe uşã am oprit-o şi-am pupat-o pe nas. Fofo, bãiatule, sã ştii cã nu i s-a pãrut dubios gestul meu, pentru ca femeile sunt nebune. Toate. Fericitule!

Am bãtut mãr 4 bãrbaţi

Mã îndreptam spre scara blocului, la apus, purtam ochelari de soare şi nişte gânduri grele şi negre, un soi de furie mocnitã. Posibil, în mers şi în lumina aia, sã fi fost frumoasã, dar nu purtam nimic indecent pe mine, iar provocator poate, pentru un pedofil.
Preţ de câţiva paşi aud nişte cuvinte de “apreciere” de la patru bãutori de bere burtoşi, care stãteau la scara blocului, trecuţi bine, deşi nu pãreau sã aibã mai mult de patruzeci de ani şi opt clase trecute cu pile. Da, mi-au strigat cuvintele alea duioase combinate cu grohãituri şi râsete imbecile, dintre care n-au lipsit “pãpuşã”, “chiloţi”, “turã”, “sã-ţi dau” şi “ce ţi-aş face”.
De obicei, la fazele astea mã enervez, ignor specimenele şi mã hrãnesc mental cu imagini din filmul “The girl with the dragon tattoo”, din scena în care ea se rãzbunã. Apoi îmi trece.
De data asta m-au prins gata furioasã şi nu mi-a mai pãsat de nimic. Aş fi fost în stare sã fac un circ monstru, sã urlu la ei ca nebuna, sã încerc sã-i sfâşii şi evident sã-mi iau bataie, sã mã pun în cea mai penibilã posturã. Eram dispusã de orice, pentru toate situaţiile greţoase în care nu am ripostat.
N-am gândit mult şi m-am întors brusc din drum, am fãcut câţiva paşi rari spre ei, cât sã mã vadã bine toţi. S-au oprit din comentarii şi din râs, surprinşi de reacţia mea şi curioşi. Mi-am ridicat lent ochelarii de pe nas şi-am coborât glasul cu o octava, vorbind aşezat, cu o calmitate de undeva din miezul Iadului:
- Fetelor, vi se pare ok ce faceţi? (pauzã şi la mine şi la ei) Doar aşa vã simţiţi bãrbaţi? (pauzã lungã şi la mine şi la ei, privindu-i pe fiecare în ochi) Aşa cred şi eu. (pauzã) Trist. (zâmbind sadic) Searã bunã! (din nou serioasã)
M-am întors lent şi-am pãşit încet, ca la plimbare. Siderarea de pe feţele lor m-a calmat, iar în urma mea am auzit, deşi mã depãrtasem puţin, linişte şi nişte şuşoteli. 
Ştiu c-am riscat, cã poate am avut noroc, dar am plecat cu sentimentul cã am bãtut mãr 4 bãrbaţi.

Poate plopi, poate nu

- Suntem doi plopi.
- De unde ştii?
- Ne apropiem capetele numai când bate vântul. În rest, stãm drepţi în pãreri despre toate nimicurile. Stãm drepţi, pentru cã atât mai putem face când suntem mândri şi proşti. Suntem doi plopi cu gânduri pe post de frunze care se vor desprinde de pe noi, pe mãsura ce ne vom pierde minţile.
- De ce?
- De dor. Suntem doi plopi fragili, dar nu arãtãm nimãnui. Nici unul altuia.
- Numai când bate vântul.
- “Mai mult eu.” spunem în acelaşi timp. Cum fac plopii câteodatã.
- “Da, poate.”
- Iar am vorbit la fel. De tãcut, tãcem diferit. Tu taci pentru doi, eu vorbesc singurã, cât pentru doi. Tu taci de fricã sã nu vorbeşti, eu vorbesc de fricã sã nu tac. Dacã s-ar lega cãrţi din noi, ar trebui sã le scrie cineva care iubeşte sã nu moarã. Ce crezi?
- Da. Nu. Poate. Nu ştiu.
- Bine. N-ai chef. Ca de obicei. Eu cred cã altã şansã sã aparã n-au cãrţile. Şi mai cred cã ar avea paginile lipite, ca zilele ce formeazã o viaţã de om ce nu ştie ce-i cu el.
- Iar bate vântul…dã-te mai încolo.
- Nu pot. Suntem doi plopi, ai uitat?
- Auzi, tu unde ai mai vãzut plopi care sã vorbeascã? Suntem oameni.
- Poate tu…

Cum e Teatrul, când e Teatru

Sunt o mediocrã în toate, nu excelez în nimic, dar cred cã am un simţ al observaţiei ascuţit şi treaba asta mi-e un chin. Mã tortureazã. Am o manie pentru detalii şi sunt obsesivo-compulsivã. Exigentã exagerat, mai ales cu mine.

Cu toate astea, nu am scris pânã acum criticã de teatru şi nici nu voi scrie, deci nu pretind cã deţin vreun adevãr, în afarã de adevãrul meu. Încerc sã scriu pentru cei cãrora le place teatrul (treaba lor de ce) şi le recomand ceva (pentru cã nu am puterea de a obliga) care cred cã le va face bine.

Pentru cã teatrul poate sã facã şi rãu. Dacã nu e.

Deşi vreau sã cred cã sunt mereu deschisã, uneori mi-e fricã sã mã duc la teatru. Nu mai pot sã vãd un spectacol pur şi simplu, iar dacã vãd cã se încearcã sã fiu minţitã mã întristez. Nu mai pot sã mã bucur mereu, cum mã bucuram prin liceu, pentru cã vãd şi din afarã şi dinãuntru.

Vãd când se vorbeşte fãrã gând, fãrã poveste, când nu e adevãr, când se fac lucruri în sine, fãrã scop, când se turuie aiurea replicile, când nu sunt corect accentuate cuvintele în propoziţii, când nu se ajutã actorii între ei pe scenã, când nu au relaţie şi când se privesc cu ochi de peşte mort, când se exagereazã dintr-un mare gol interior, când se urlã aiurea, când se lãfãie în suferinţã actorul, pentru cã-i picã bine lumina pe obrazul cu aluniţã, când se screme sã plângã neapãrat, când se mizeazã pe efecte (la care intrã şi dezbrãcãri nejustificate), când actorii respectã mecanic nişte indicaţii, dar nu cred în ele, când joacã imagini şi nu oameni, când joacã ce cred cã ar trebui sã se vadã, fãrã sã-l lase pe spectator sã gândeascã şi sã observe. Blabla.

E nasol cã vãd toate astea, dar drumul înapoi nu-l mai gãsesc şi uit tot doar când pe scenã se petrece Adevãrul. Doar atunci uit tot ce ştiu şi mã bucur ca prima datã când am fost la un spectacol. Când vãd gând, emoţie, detaliu, asumare, inteligenţã, când totul conteazã, când se joacã pe viaţã şi pe moarte cu mãsurã, justificat, când ard toţi pe scenã unul pentru altul, când actorii formeazã o trupã. Atunci sunt furatã, dar rahat! şi-atunci mã trezesc zicându-mi “asta e! da, vai cât poate fi de bine!”.

Eh, spectacolul “O scrisoare pierduta” este Teatru, aşa cum îl înţeleg eu. (Aşa a fost şi “Steaua fãrã nume”).

Revenind, m-am bucurat şi-am uitat. Am râs ca sfecla, zgomotos şi fãrã sã mã controlez, am bãtut din picior şi m-am bãlãngãnit pe cântece, am stat cu sufletul la gurã, mi-au sângerat ochii sã prind toate mişcãrile, am fost surprinsã, mi-au fost întâmpinate nişte aşteptãri şi-apoi deturnate fin, completate. În spectacolul ãsta joacã şi decorul, şi costumele.

N-o sã vorbesc de fiecare actor în parte, pentru cã tot ce e cu “aşa da” e valabil pentru toţi din spectacol. Nu exagerez, chiar toţi sunt epici şi lirici, foarte faini, indiferent de rolul scris pentru ei de Caragiale.

Aleg sã spun ceva despre Zoe a Nicoletei Hâncu, pentru cã dacã aleg un bãiet, oricare, risc sã par o fanã leşinatã şi nu e cazul. Deci, pot sã mor liniştitã, pentru cã Zoe este aşa cum mi-am imaginat-o. E fucking “bãrbatã” şi o damã pentru care cred cã meritã iscat oricând un scandal şi mai mare. O cred cã de scrisoarea aia atârnã sãnãtatea ei mintala, şi-aşa uşor zdruncinatã. O ajutã tot. Prietenii de scenã (pentru cã se simte cã se iubesc), fizicul, inteligenţa, sensibilitatea, dar înainte de toate a ajutat-o Dumnezeu: i-a dat fineţe, delicateţe, frumuseţe şi a ascuns în gingãşia ei un viking turbat.

Îi admir şi-i felicit umilã pe toţi de pe scenã şi pe cei care au dãruit pe lângã scenã, care şi-au pus semnãtura pe “O scrisoare pierdutã”: directorul de scenã (Victor Ioan Frunza) & Adriana Grand (creatoarea decorului si a costumelor).

Nu-i cunosc, nu-mi sunt prieteni decât pe facebook. Le dau likeuri si “bunaziua”, daca ne intalnim intamplator. Cam atat, deci nu iau scame de pe nimeni. Eu nu mai sunt actriţã, mã rog, nu mai vreau sã joc, deci chiar nu am nimic de câştigat sau de pierdut.

Treaba asta mã face (şi mai) liberã sã vã îndemn:

Mergeţi, fraţilor, şi vedeţi cum se face Teatru. Cum e Teatrul, când e Teatru.

PS: Este frumos dacã te duci la un spectacol cu piesa cititã. Dacã e accesibilã, eu cred cã îţi face bine sã o re/citeşti, sã te duci cu partea ta fãcutã. Sã poţi înţelege mai bine munca actorilor, a regizorului, sã pricepi scenografia, sã ai o pãrere. Sã ai un punct de plecare, sã ai de unde sã fii surprins, sã fii rãsturnat din piesa din mintea ta.

Puţinã artã şi ceva mai multã organizare

Sã scriu, sã nu scriu...De ce da, de ce ba, de lua-m-ar sfinţii sã mã ia. Fie, scriu, în varianta economicã şi de buzunar boem.

Se suferã mult. Prea mult. Mã tot uit la oameni, mã tot uit în mine şi mi-e destul de clar cã se suferã haotic. 

Uneori se suferã aiurea, pe nimic, dar poţi sã-i spui unui om cã suferã degeaba? Cum sã-l laşi vãduv de suferinţa lui, dacã el crede cã doar atât i-a mai rãmas?

Mã uit la mine şi sincer eu uneori uit şi de ce mai sufãr. Sufãr aşa, a proastã, pentru cã nu mã înţeleg, nu mã cunosc, fug, sau mã simt neputincioasã când vreau sã mã pun în ordine. Prostii, jocul nu se terminã aşa uşor, iar eu mã încrunt şi dacã bate soarele şi dacã nu.

Fiecare are alt sistem de raportare la el, la lume, la viaţã, la tot, are alte rãni, alte dorinţe, alte aşteptãri, fiecare neagã cã le are sau se agaţã de ele. 

Fiecare are lupta lui, sau câte o neiertare asupra sa, asupra altora. 

Fiecare are un dor, o juliturã pe inimã, o traumã, un mic handicap fizic, mental, duhovnicesc, sufletesc etc. 

Dar e totul atât de dezorganizat, de incert, de obositor...

Îmi place cã în teatru se suferã organizat. 

Da, frate, avem o piesã, un personaj, un regizor şi suferim frumos, pe scenã. Doar nu existã nicio piesã fãrã conflict, fãrã durere, fãrã tranformãri, fãrã traseu. 

Se suferã chiar şi când nu pare cã se suferã, se suferã justificat, se suferã liber şi sãnãtos, terapeutic.

Da, chiar îmi place cã se suferã cu program: la repetiţii şi la spectacol, nu aiurea în tramvai.

Îmi place treaba asta la teatru. 

Parcã simt cã asta îmi lipseşte, cã de asta sufãr: am nevoie de puţinã artã şi de ceva mai multã organizare.

Tachinaj artistic

Mã gândesc cã ai dreptate:
De o sãptãmânã-ncoace
Sufãr de-o infirmitate
Cu ochi mici şi-o aluniţã
Pe-un obraz. Şi pe-o buziţã.
Ia sã-mi spui, scumpã domniţã,
Care-i taina bolii mele
De mã-nţeapã în mãsele,
De dorm doar pe apucate?
Şi cum dragã, cum se face
Cã mintea prostii îmi coace
Şi prohabul mi-l desface
Numai cât îmi amintesc
Sânii cum ţi-i dezgolesc
Într-o noapte de pãcate? 

(Ştii cã-s beat când sunt mãgar,
Dar eu ştiu cã îţi cam place
Sã fiu bou şi armãsar.) 

Îmi sorb berea din pahar
Şi-ţi trimit un semeseu:
Zeul tãu profan sunt EU! 

Acum nu prea multe zile
Mi-ai cerut un compliment,
Na! sã-l scrii în testament: 

Îţi sãrut mâna şi nurii,
Stelele din cerul gurii,
Buzele şi ochii toţi,
Îţi bag mâna în chiloţi.
Te cuprind cu palme grele
Şi te frâng în bucãţele,
Sã te modelez la loc,
Sã-ţi pun în inimã foc
Pentru mine, cel de mâine,
Ce te vând pe-un colţ de pâine
Şi te-nşel, din duşmãnie
Cã nu mi te dai numai mie.
Iar dac-ai sã uiţi vreodatã
De aceastã poezie
Cân’ mã trezesc din beţie
Te împuşc!, nu jucãrie.
(Îmi doresc de mult, mãi fatã,
Sã scriu cãrţi în puşcãrie.)
Iar dacã mã pãrãseşti
Mã pupi mort, pe nãsãlie.

Ceara mã-tii de dilie!