Nu e încă primăvară

Înainte vreme simţeam anotimpurile. Aveam „premoniţii” în legătură cu ele, şi făcea parte din bunul meu simţ să mă bucur de simţămintele astea sezoniere - exaltare, tolăneală, melancolie, moarte clinică supravegheată. 
Mă instalam în ele şi le aduceam nuanţe, le amestecam echilibrat, dar întotdeauna aveam un punct de plecare. Chiar ştiam când e cazul să vină primăvara, şi ea venea. La timp. La timpul de-l anticipam eu. 

Acum nu. Acum parcă nici n-am încredere că e primăvară afară, parcă nici nu o aşteptam, parcă nu-i era momentul să vină, pentru că astă iarnă m-am convins complet că vremea va continua aşa o veşnicie. 

Sunt sceptică şi mă îmbrac gros, în continuare. Sau fac câte-o nebunie, câte o excentritate vestimentară, cu gândul că mă va prinde negreşit o zăpadă. Sunt sceptică şi nu mă îndrăgostesc, nu mă mai. În fiecare primăvară făceam eroarea asta: fie de aceeaşi persoană, fie de altele. 

Acum, nu. Nu-i momentul. Nu-i contextul. Nu-i nimic. Mă dresez (am văzut că unora le merge) şi mă rostogolesc în gând, fac pe moarta în caz că mă suprind zâmbind a proastă, şi mă leg la poartă pe mămăligă şi apă.

Nu. Nu e încă primăvară. 
Chiar n-aş şti ce să fac cu un sentiment în braţe, din senin, peste noapte, ca zăpada aia pe care o aştept să vină mişeleşte. 

Poate un fel de-a fi

De-a lungul timpului, cam de când purtam rochiţele flauşate, cu volănaşe, de mi se vedeau chiloţii (şi ei tot flauşaţi) când mergeam, am tot căzut în dragoste pentru câte cineva. Mai exact, tot timpul. Bine, e mult spus „dragoste”, să zicem că am tot picat „în admiraţii”, iar uneori, atenţia asta pe care o acordam nesăbuit tipilor, fie ei posesivi cu maşinuţele de plastic, se transforma în obsesie de ani întregi, iar alteori, surprinzător, dispărea după câteva zile. Cert e că eu nu am avut niciodată pauză.

„Iubeam” neîmpărtăşit ca o nebună, atât cât puteam la fiecare vârstă, sufeream şi scriam şi mă întrebam ce am, de ce nu pot fi şi eu într-o stare de normalitate, fără să mă gândesc la câte cineva, fără să nu sufăr că nu sunt trasă de codiţe- faptul că eram tunsă „bros” nu era un argument, pentru că băieţii, dacă vroiau să chinuie o fată de le plăcea, găseau întotdeauna soluţii etc. (perverşii să se oprească din citit). 

În cel mai bun sau rău caz, eu le deveneam „cea mai bună prietenă”. Sau, când depăşeam momentul şi mă concentram la suferitul după altcineva, se trezeau să-mi spună că le sunt dragă. Adică „visul” se fucking împlinea, dar târziu. Întotdeauna cu întârziere. Ceea ce acum îmi spun că nu a fost un lucru rău, pentru că nu ştiu cum aş fi putut trăi fără să sufăr din amor neîmpărtăşit, fără să mă bucur de fiecare zâmbet primit. 

Atâtea poveşti  nu s-ar fi creat în capul meu, săracele. Sau nu aş fi ţinut minte multe momente drăguţe, simple, nevinovate, ocupată cu trăitul marii iubiri. Pentru unii poate, nişte prostii, pentru mine, cele mai tari trăiri. 

De exemplu, în clipa asta mi-am amintit de un tip care ar merita o scurtă povestire. Îl cheamă, sper că în continuare, Paul. Semăna cu Kurt Cobain, în glorie. Eu cântam într-un bar, la karaoke, şi după, a venit la mine cu o bere pe post de floare, şi mi-a oferit-o odată cu niste felicitări pentru voce. Am stat de vorbă cu el preţ de „floarea” dăruită şi când a trebuit să plec, şi-a scos o verigă din ureche şi mi-a aşezat-o pe-un deget. A doua zi am plecat din oraş şi aşa am bifat o amintire drăguţă. 

Revenind....Cum aş fi putut să mă autoiluzionez degeaba, sau cum aş fi trăit cu opţiunile nefericite, pe care acum le reneg? Oricum, cel mai mare rău ar fi fost să fi crezut că Diana e o fată frumoasă, şi fără dubii: cine ştie dacă mai puneam mâna pe vreo carte. :)) 

Cert este că eu nu pot altfel. Nu ştiu cum e să nu-mi placă de cineva. Gusturi proaste nu cred că am, poate doar aşteptări prea mari. Sau prea mici. Sau e un fel de a fi. NEXT! :D 

Lucru manual

Aştept să se potolească această vijelie (şi să renunţ la referile la Vişniec), după care ies pe balcon să-mi compun un om de zăpadă. 

M-am gândit să nu ies în parc sau în faţa blocului pentru treaba asta, pentru că nu vreau să-mi las omu’ de zăpadă singur pe frigul asta, să faca pipi pe el labradoru’ vecinului sau alţi căţei ce-şi scot prietenii la plimbare. 

Apoi, în caz că mi-e prea frig, de pe balcon ajung repede în casă, îmi revin, şi revin cu forţe proaspete la el (lui îi voi spune că pun de o cafea). 

Am să-i spun omului de zăpadă „Băi, noi nu suntem din ăia c-o iubire de-o vară...Noi suntem suflete gemene, până când primăvara ne va despărţi, ai înţeles? Care prinde primul primăvara, să o păstrezeee!... Până atunci mai e o grămadă, s-ar putea să dureze o veşnicie şi ceva iarna asta...Auzi, nici nu ştiu care pe care îl clădeşte de fapt, aşa cum se întâmplă oamenilor în general când le place să stea laolaltă. ”  

Am să fiu totuşi atentă - am să vorbesc în şoaptă, să nu mă toarne vreun vecin şi să fiu nevoită să-l trec la întreţinere.

Pending

Mă trezesc  la 4 dimineaţa, în aplauze - aşa îmi sună mie soneria (e autoironia mea preferată, mă înveseleşte şi mă plesneşte în acelaşi timp, o aroganţă copilărească de care mă bucur când las oamenii să mă aştepte la uşă ) şi primul gând care mi se prelinge ca o bală la raceală e „Nu deschid, oricine ar fi. Iisus se descurcă fără să mă ridic.”

Insistă.

Nu ştiu cât e ceasul şi mă conving să nu mă mişc deloc, pentru că aşa cum stau acum fuzionez cel mai bine cu patul, cu pernuţa de sub un cot, cu un colţ de cearşaf captiv între doi pioni ciungi de la picioare.

Insistă. Publicul e în delir, cu palmele înroşite, transpirat şi suprachatarsizat. „Bine, dom’le...vin.” Bâjbâi după telefon cu o mână ageră ca o tarantulă beată, îmi dezlipesc un ochi, ăl mai mic, şi văd că-i noapte,  şi că nu greşesc teribil dormind.

Deşi nu mai sună, aprind becurile în toată casa (46 mp) şi mă agăţ cu un ochi în vizor. Celălalt. Fac schimbul între ei, şi abia apoi deschid.

Mă trezesc de tot când îl văd cu un boscheţel de brocolli, cu fundiţă,  într-o mână  şi cu o caserolă cu ceva-gătit- de- el (cred),  în cealaltă.  Îmi zâmbeşte de după brocolli şi mi-l oferă ca pe un buchet de flori, iar eu mă port ca atare. Zâmbesc şi eu, reţinută, bucuroasă că nu-mi aude gândurile. 

Linişte până la ziuă. Sau câteva secunde.  

-          Aş vrea să nu mă înţelegi greşit...Pot să rămân? 

Peturi

Aşteptarea şi Speranţa mi-au fost din totdeauna animalele de companie pe care le-am purtat cu mine prin toate etapele... sau oare ele au avut mereu o mică diană speriată, fidelă şi răbdătoare?

Am avut o lesă cu două capete pe care le-am strunit cu blândeţe, când ieşeam la plimbare... sau colierul de l-am purtat mereu la gât m-a ţinut în loc în tot acest timp?

Ciudat. Nu ştiu. Nici eu, nici ele, nu am opus rezistenţă. Eu una am fost atât de sigură că le controlez, încât le-am lăsat libere să plece, de vor, prin vecini. Nimic. Au dormit lângă mine, în pat, nu m-au părăsit o clipă. Sau, mă rog, nu le-am părăsit. 
Oricum, aveam senzaţia că trăiesc. Până într-o zi, când mi-am mai achizitionat un animaluţ: Incertitudinea. Se înţelege de minune cu celelalte, mă simt mai liniştită.

Acum ştiu sigur că mă vor dresa şi voi pleca singurică la casa de nebuni.  Cu lesa târâş.

metamorfoza.semi

Uneori inima mi se transformă
                       într-o şosetă flauşată, groasă, 
                                                    împăturită ca un ghem
                                                                             şi uitată sub un fotoliu.
Desperecheată.  

Cu ochii lipiti

4 noiembrie 2013, Bucuresti -Rahova

Hai Diana, hopa sus! 

Trezeste-te sa-ti traiesti viata! Mai ai doar cateva ore pana la finish-ul de azi, si maine o iei de la capat pe drumul spre nicaieri.

Hai, hopa sus!, prefa-te ca nu stii asta- fa apel la „secretele actoriei”, si fa-ti „azi”-ul cea mai minunata si mai indefinita zi!

Stiu ca stii ca nu e ultimul „azi” din viata ta, dar mai pica uneori lumina in cartier, din senin... 

Deci AZI e singurul pe care-l ai la dispozitie, dintr-un sir neinteresant ca lungime de zile, in care ai catadicsit sa-ti traiesti viata! 

Florile intotdeauna flauseaza

Îmi place să mă holbez pe furiş la bărbaţii care ţin în mână flori spre dăruire. Îmi iau mina de indiferenţă, poate chiar acră-preocupată-de-orice-altceva şi zâmbesc în mine, cu drag, analizându-i.

Întotdeauna au un ceva în privire, în gesturi, în poziţia în care aşteaptă sau se deplasează. O expresie demnă de studiat, mai ales când se află în locuri ticsite de oameni (în metrou, în autobuz, în staţii, în strada-loc-de-întâlnire). Atitudinile sunt mereu diferite, şi felul în care ţin în mână florile vorbeşte despre ce se petrece în ei în acel moment.

Nu mi s-a confirmat niciodată, dar cred că aproape îmi dau seama cui vor să le dăruiască (mamei, surorii, bunicii bolnave din spital, sau unei fete nerudă), dacă sunt din proprie iniţiativă, sau dacă gestul e obligat-nevoit, ce simt pentru acea fată - dincolo de dragul şi de speranţa că vor reacţiona pozitiv, a câta întâlnire e, dacă sunt flori de cucerire sau flori de împăcare, de disperare sau de înverşunare, dacă întârzie sau dacă ajunge prea devreme şi se gândeşte cum să-şi petreacă timpul în aşa fel încât să apară la timp, dacă se gândeşte la ce-i va spune sau dacă îşi imaginează cum va decurge întâlnirea, dacă au mai dăruit acelei fete flori, sau alteia, dacă e insistent sau dacă e timid ca o ceapă.

Indiferent în ce stare îi găsesc cu flori în mână, îmi vine să mă duc la ei şi să-i felicit, să-i încurajez, să le organizez un flashmob cu dans şi cântec, pentru că florile chiar spun pe scurt “îmi place să te bucur, te preţuiesc”.

Atâta vreme cât trăiesc în vază florile, persoana de le primeşte îşi aminteşte zâmbind că sunt de la tine (primitoarea de flori nu te uită nici după ce le aruncă, dar mai sigur e să tot împrospătezi episoadele cu flori).

Florile întotdeauna flauşează. Dăruiţi-le zâmbind şi cu încredere!