Moş Crăciun de la gunoi

-Du-te, te rog, când ieşi, să duci gunoiul. Să nu rămânem cu el în casă în Ajun.

M-am dus. E în spatele blocului ţarcul cu tomberoane. Mi-e destul de silă, mizeria e împrăştiată, nu pricep de ce nu nimeresc oamenii chestiile alea mari de plastic, de nu le poţi rata nici dacă arunci sacii chior, bine plasat, de la distanţă.

Acum ar trebui să găsesc nişte cuvinte, să le pun într-o ordine încât să mă fac înţeleasă. Am dorinţa, nu ştiu de ce, de a împărtăşi, dar nu am putinţa, aşa că pun vorbe la nimereală şi fiecare înţelege ce poate.

Un copil cam de 5 - 6 ani răscolea tomberoanele, urcat pe unul dintre ele. Descheiat la o gecuţă jerpelită, cu un zâmbet de om mare ruşinat, care a înţeles demult că uneori viaţa e mai mult decât poţi duce.

M-am oprit, ne-am privit, apoi am lăsat privirea în jos unde aş fi vrut să mă îngrop.

El a sărit de unde era şi s-a dat, ruşinat, după gratiile ţarcului. Aveam la mine o hârtie de 100 de ron şi nu i-am dat-o. Nu am putut. 

Ţineam o mână în buzunar pe bancnotă şi îmi derulam un monolog cu argumente pro şi contra, deşi simţeam că mă împinge ceva să i-o dau, fără să gândesc. Nu am putut nici să deschid gura şi mi-am văzut măsura. 

Am înţeles limpede cât sunt şi cine sunt. Mi-am derulat firul vieţii în câteva clipe şi am înţeles că sunt o pierdută.

Apoi, nu mai ştiu ce am făcut. M-am trezit alergând. Am smuls din casă ce am prins, o cutie de bomboane, dulciuri, bani, şi am fugit înapoi să i le dau.

În Ajun de Crăciun un copil necăjit îl căuta pe Moş Crăciun prin gunoi. Nu mai era - nici el, pentru că dispăruse în 3 minute, dar nici eu aceeaşi. Cu prostiile de le aveam în mâini am rămas pe loc şi poate că am plâns. Nu mai contează că au trecut apoi două fete cu un copil mic şi mucos, după care am fugit ca o disperată să-mi eliberez mâinile, să le urez sugrumată un Crăciun fericit.

În Ajun de Crăciun, un copil sărman mi-a dăruit cel mai important cadou: o oglindă în care să mă văd cu adevărat. 

Se pare că la gunoi chiar se găsesc chestii de folos.

Fobia Crăciunului

Încerc să-mi dau seama ce se petrece cu mine.

În preajma fiecărui Crăciun, mă simt cuprinsă de tot felul de stări cărora nu le pot da nume şi nici nu ştiu de unde mi se trag. Mă ia câte un plâns parşiv care nu se manifestă, lacrimile nu vor să cadă afară şi mi se adună într-un gol pe care cred că-l am demult căscat în interior. Poate din copilărie mi se trag stările astea ciudate, dar nu cred că am raţiuni reale. Ştiu poveşti cu oameni traumatizaţi, îndureraţi, bolnavi, nevoiaşi, iar eu am fost întotdeauna bine. Deci nu e cazul meu, slavă Domnului pentru toate.

Cu toate astea, simt în zilele dinaintea Crăciunului un soi de presiune, o forţare, o falsitate pe care încerc să o ţin departe de mine, dar care tot mă îmbrăţişează abuziv. Nu cred că mă afectează frenezia de cumpărături cu pierderea sensului Sărbătorii; pe aia o ignor cu succes. Eu cumpăr asumat să dăruiesc, convinsă că voi fi un mag în Ajun pentru Pruncul Hristos ce se va naşte în cei pe care îi iubesc. Deci, nu sunt în căutarea sensului pierdut.

Atunci, ce am?

Mă panichez când mă simt împinsă spre un „să ne bucurăm” cu orice preţ. Cu orice fel de manifestare. De fapt, nici nu cred în nimic ce se poartă exagerat. Glumele celor mai amuzanţi oameni ascund cele mai adânci dureri. Nu ne tăiem venele, dar măcar sinceri putem fi...Şi apoi, poate nu vreau, frate, să mă bucur. Cel puţin nu vreau să fac zgomot când sau dacă mă bucur.

Vreau să trăiesc surpriza bucuriei subtile, dacă va veni de la sine, fără să mă simt handicapată dacă nu îmi trâmbiţez la gard preaplinul. Încerc să-l las pe Hristos să mi se nască în mizeria mea de inimă, nu pot face asta pe gălăgie, pe agitaţie, pe fugă. Nici la wc nu pot să fac nimic dacă stau unii la uşă să mă încurajeze, să se bucure pentru mine, cum să pot să las să se nască în mine Liniştea şi Bucuria pe un aşa haos? (exagerez nepotrivit, dar asta a fost prima comparaţie de mi-a venit în minte).

Când eram mică, de Crăciun, momentul pe care îl aşteptam cel mai mult era să plece Moş Crăciun. Venea vecinul de la 9, abţiguit bine pentru că stăteam la 8 şi o luase de la parter cu umblatul pe la copiii cuminţi, era omenit de părinţi, şi la mine ajungea cleşti. Îi ziceam o poezie, două, un colind (îi eram simpatică pentru că eram uşor sâsâită ca fetiţa cu salamul săsesc), luam jucăriile şi mă băgam cu ele sub brad. După ce îl cinsteau şi ai mei cu vin sau cu tărie, pleca şi venea repede timpul să mă bag la somn.

Mă băgam şi aşteptam să-mi adoarmă părinţii (stăteam cu ochii închişi, mă prefăceam că respir ca în somn cu orele) şi mă furişam apoi în sufragerie, sub bradul împodobit.

Atunci se întâmpla ceva magic. La lumina instalaţiei de pom stăteam sub brad întinsă şi încercam să-i privesc vârful. Mirosul de brad, globuleţele, ornamentele, liniştea, jucăriile de lângă mine mă făceau atât de fericită, încât nu mai ştiam de timp, de mine, de nimic. Mi se lăsa o bucurie cu lacrimi şi nu ştiam ce să fac cu ea. Stăteam sub brad şi plângeam în linişte. Era momentul meu. Moş Crăciun, pentru că nu mi se vorbea prea mult de Hristos, îmi lăsa noaptea bucuria de a fi, pe care nu ştiam să o numesc aşa, dar negreşit o pierdeam.

Acea bucurie am tot căutat-o an de an, sub brad. Chiar şi în Crăciunul în care mama lucra şi tata era plecat din ţară, tot la muncă. Amândoi, pentru mine, cea rămasă acasă singură. În acel Crăciun am început să scriu. 2002. Nu am găsit bucuria din copilărie sub brad, dar am găsit beţia scrisului.

Asta fac şi acum. Scriu şi caut bucuria cu lacrimi de sub brad. 

Poate că asta păţesc în perioada asta, poate de asta mă simt atât de ciudat: mi-e frică să nu treacă şi Crăciunul ăsta fără bucuria tainică de sub brad sau fără să mi se nască Hristos. 

Sau poate că pur şi simplu sunt o dubioasă.

Iubita mea şi haimanaua mea

Ţi-s lacrimile adormite-n hăul ochilor căprui,

Iar irişii din jurul lor se coc la asfinţit - două gutui,

Acre şi tari în toamna timpurie, dulci în peltea.

Şi-acum să-mi spui tu mie, scumpă haimana,

De ce n-ai două mere amărui ca zâmbetul

Ce uneori ţi se aşterne în amintirea nu-ştiu-cui?

Nici nu le văd, dar mi-e destul şi nu mă văd sătul

Oricât aş vrea. Hai, spune-mi dumneata,

Ce-ţi face inima să bea tot lapte cu venin amestecat,

De frică mi-e să-ţi spun cum te-am visat?

Sau cum să nu mă las alunecat în greu păcat,

Când lesa tu ţi-o laşi aiurea-n în calea mea?

Ţi-e simplu să îmi zici „nu te uita”, dar

Poate omu-n drum a te lăsa atât de cuminţică şi de rea?

Te văd, iar timpul şi tot ce am mai scump, dispar.

Crezi tu că poţi lipi la loc cu-n blând scuipat

Tot ce-ai strivit sau tot ce-ai destrămat?

Explică-mi mai precis sau chiar voalat

De ce te caut condamnat să te tot văd şi tot să-mi fie dor?

Sau cum să mă adorm ca să te uit uşor,

Când te găsesc şi-n lacrimi şi-n lichior?

Dac-aş putea strivi în palme rănile privirii

Tale atâta de cuminţi şi de perverse

Ce chinuie şi-obligă ca alte lacrimi să se verse,

Pe dinăuntru te-aş zidi, ca pe o altă o ană-ntr-un palat

Şi-aşa într-o legend-ai dăinui şi nu în mintea mea.

Ia zi, unde să fug şi ce

Îţi plimbă mâna delicată pe-a mea încheietură grea,

De uit cine am fost şi cine-aş fi,

Şi cum ar fi dacă o vreme de o viaţă te-aş iubi?

Iubita mea şi haimanaua mea.  

Un preaplin, în gol

La o durere neaşteptată de suflet, oamenii reacţionează aşa cum nu ştiu că pot reacţiona.

Află lucruri noi despre ei, despre cei de aproape, deschid dosare cu procese de conştiinţă, încearcă să le rezolve, până nu e prea târziu. Iar pentru mine nu e niciodată prea târziu, atâta vreme cât suntem în viaţă; uneori şi la o lungă vreme după moarte, tot nu e prea târziu.

Nu asta e problema, e bine să mai crăpăm din când în când oglinda pe care o ţinem invers, să nu ne amăgim chiar până la capăt, să nu pierdem tot ce am fi putut trăi dacă am fi ştiut la timp că suntem uneori uşor morţi. 

Problema e că după plânsul de durere se lasă liniştea negreşit, şi nu mereu ştim ce să facem cu ea.

Mai exact, despre mine am vorbit până acum, habar n-am despre ceilalţi oameni, oricât de insistent i-aş întreba.

Eu, de obicei, în liniştea de după plâns făceam gălăgie, să nu mă mai aud, să nu mi se mai nască vreun “de ce” prostesc, pe care nici eu nu-l credeam până la capăt. De obicei.

Acum scriu ca să nu mai fac gălăgie vorbind şi să pun mobila altfel în casa fiinţei mele.

Timpul nu-l mai pot da înapoi, nu mai pot spune “te iubesc” mereu cui şi când vreau, iar în gând m-am săturat să fac declaraţii de dragoste.

Acum, după plâns, am pus o baterie unui ceas stricat, ce ticăie în gol. Asta am simţit să fac şi încă sunt fascinată de ce îmi provoacă.

Limbile nu i se mai mişcă, dar sunetul încă îl scoate, ca un om care nu mai ştie cine e, dar îşi continuă viaţa.

Secundele trec, îl aud obsedant, dar mă liniştesc de câte ori mă uit la ceas şi văd că mă minte cu voia mea, precis de fiecare dată: e mereu ora 18.00. 6 sau 18.00.

E forma mea de a ţine timpul în loc, deşi ştiu că e o iluzie, şi am nevoie de minciuna asta, am nevoie să cred că mai am timp, că mai există un “mâine” la care să sper, în care să fiu mai aproape de cine sunt fără să ştiu.

Nu pot dormi cu ceasul în cameră, mă enervează teribil sunetul limbilor de ceas ce înaintează în gol ca mine în perioada asta a vieţii, dar îl las în sufragerie pentru când vreau să mai aflu cât e timpul.

Ceasul ăsta stricat mă duce cu gândul la Veşnicie, pentru că acolo vreau eu să mă ducă şi mă motivează să nu cumva să adorm fără să mă rog măcar exterior dacă nu trăitor, fără să citesc ceva, fără să scriu măcar un rând, fără să ascult ceva nou sau ceva ştiut, fără să mă gândesc la cei iubiţi ai mei cu care am fost binecuvântată de Dumnezeu. Făceam cumva toate astea şi înainte, dar nu erau chestiuni de viaţă şi de moarte. Acum sunt.

Nu mai am putere să trag o dungă de culoare pe pânză, dar măcar mă gândesc că zilele astea mă voi aşterne pe-o pânză şi nu mă voi ridica de pe ea până nu rămân acolo, în culori şi-n forme.

Nu am voie să uit ce mă bucură, nu am voie să mă irosesc aiurea.

Am pus o baterie la un ceas stricat să îmi amintesc ce urlă în mine în ultima vreme: 

Nimic nu îmi va justifica existenţa înafara dragostei pe care o dăruiesc! 

Nimic nu îmi va justifica nedăruirea din ceea ce am sau din ceea ce sunt! Nimic nu iau cu mine, nimic nu las cu adevărat, înafară de ceea ce trezesc în oameni!

Numai dragostea dăruită poate fi o declaraţie de avere şi un testament, atunci când ne vine rândul să plecăm de-aici! Amin.

Cam cum am fost iubită

Am tot povestit cum am iubit. Cât am iubit. Poate şi pe cine. Codat, cifrat, ermetizat, cu frică să recunosc răspicat.

Nu ştiu dacă pentru a mă proteja sau pentru a-i proteja, pentru că unii dintre ei, săracii, habar n-au avut. De ce să-i bulversez acum, când nu mai contează? Am ameţit chipurile şi întâmplările, le-am amestecat cu imaginaţia sau am tăcut când am trăit câte ceva de nepovestit. Până nu foarte demult, înţelegeam dragostea greşit. Aveam senzaţia că pentru dragoste trebuie să lupt, că dragostea trebuie câştigată, că trebuie să o cuceresc. Să mor pentru ea, dacă e nevoie, doar să o pot trăi (credeam în „trebuie” şi-n toţi fraţii lui de rahat).

Prostii.

Am povestit tot felul de amintiri cu cei cărora le-am dăruit atenţia, timpul, dragostea, admiraţia, trupul, energia, lacrimile de fericire sau de durere, dar nu prea am vorbit de cei care m-au iubit. De cei care l-au înţeles perfect pe Mişu când spunea „La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea-/ Tu nu m-ai înţeles.”

Şi chiar nu i-am înţeles pe cei care m-au iubit mai mult decât aş fi putut eu iubi, ca o nebună, încă vreo câteva vieţi puse cap la cap.

Am fost iubită frumos, adevărat, curat. În funcţie de fiecare vârstă prin care am trecut. Am fost admirată şi respectată, purtată pe braţe să nu cumva mă dezmembrez, în mintea lor fiind cea mai fragilă fiinţă vie.

Mi-ar fi plăcut să mă pot vedea vreodată cu ochii lor, cu ochii celor care m-au iubit de-a lungul vieţii, dar pe care eu nu i-am iubit.

Dar nu. Nu m-am văzut, şi nici pe ei nu i-am văzut mai mult decât ca pe prieteni, colegi, amici.

Nu am ştiut niciodată să mă port atunci când m-am trezit cu câte-o dragoste în braţe, cu câte-o mărturisire din senin, m-am panicat şi am aruncat-o neîndemânatică, scuzându-mă că atât eram la acel moment. Toţi au fost şi sunt nişte oameni extraordinari, care ar fi meritat, dar poate că eu nu i-am meritat.

Adevărul e că am fost mereu prea concentrată să iubesc şi să ofer, decât să primesc şi să mă las iubită. N-am avut linişte, pentru că ar fi presupus să aflu cine eram.

Am fost, în schimb, superficială. Egoistă. Politicoasă şi rece. Uneori, crudă, sub masca unei cumsecădenii care, unui connoisseur, i-ar fi mirosit a minciună şi-a rahat, dintr-o privire. M-am prefăcut, şi poate că am fost, deficientă, oarbă şi surdă, sperând să le treacă.

Mi-au fost scrise poezii pe care, proasta de mine, le-am şters sau le-am aruncat, pentru că le-am promis că voi face asta, după ce au înţeles că nu pot să-i iubesc aşa cum şi-ar fi dorit.

Am privit o lună plină pe malul unui râu şi am fost condusă apoi respectuos acasă, dăruind o sărutare pe-un obraz.

Am fost îmbrăţişată şi privită ca o nepământeană, de mai aveam puţin şi chiar începeam să-i cred c-oi fi fost.

Am purtat lungi discuţii prin sms-uri fără să ştiu iniţial cine e autorul frumoaselor gânduri, dar l-am îndepărtat când am aflat cine era...pentru că nu m-am îndrăgostit suficient de mintea lui.

Am fost cerută în căsătorie de acelaşi om de mai multe ori şi niciodată nu l-am luat în serios, am râs şi viaţa a mers mai departe.

Am primit flori şi mici obiecte, cu sens, din suflet dăruite. Unele dintre ele mi-au fost cerute înapoi, la furie şi la disperare, cu ameninţări de sinucidere şi alte drame, de n-am dormit nopţi la rând asigurându-mă că nu face vreo prostie.

Aşa de multe gesturi şi cuvinte, simple şi pline, am primit, iar eu n-am ştiut ce să fac cu ele, oricât de rău mi-a părut. Oricât de mult am încercat să iubesc la fel, înapoi. N-am putut.

Cred că dragostea lor, a celor pe care nu i-am iubit, mi-a dat putere să-i iubesc, la rându-mi, pe cei care nu m-au iubit.

Şi dacă vreunul dintre ei citeşte aceşte rânduri, mi-aş dori să mă ierte şi să ştie că NU am uitat nimic. Că păstrez toate amintirile cu grijă şi cu smerenie. Că sunt recunoscătoare.

Azi ştiu că totul s-a petrecut aşa cum fiecare dintre noi avea nevoie să se petreacă.

Ana

Nu am mai dormit cu ea de vreo zece ani.

Din ultima excursie în care am fost în liceu, deşi atunci nu am dormit numai cu ea, ci la grămadă, iar ea doar s-a nimerit lângă mine. Apoi ne-am foit până am ajuns o masă de mâini şi de picioare, mai multe decât dacă ai fi numărat oamenii.

Acum a venit la mine, nu ne-am mai văzut de mult timp, nici nu am vorbit des, dar am rămas colege de bancă şi prietene. Deşi de fiecare dată parcă încercăm să aflăm dacă ne mai aflăm pe aceeaşi sârmă. Ne aflăm.


Pe-atunci ne spuneam că dacă una din noi două ar fi fost băiat, ne-am fi căsătorit. Aşa înţelegeam noi că ne iubim şi eram, pe rând şi prin rotaţie, haosul şi echilibrul. (numai cu ea şi cu Sânziana, pe care am întâlnit-o mai târziu, am simţit că-mi pare rău că sunt fată. Apoi am iubit fără păreri de rău de-astea).

Ne muşcam de cap, împărţeam pachetul din pauza mare, jucam cărţi în ore, râdeam spasmodic fără motive reale, tot în timpul orelor.

De exemplu, îmi amintesc perfect de un 1 iunie la şcoală, la ora de chimie, când Ana mi-a spus că de ziua copilului, bunica ei i-a luat atlasul geografic. Şi nu i l-a mai dat. Am râs pe tema asta puerilă ca două imbecile, să murim aproape, salvate literalmente de clopoţel.

Mai vorbeam şi de tipuri de c*cat, de-i oripilam pe băieţii din banca din faţă, şi din laterale. Făcusem pe atunci chiar şi-o listă, pe care o tot completam. Cu toate astea niciun profesor nu ne-a despărţit. Cred că toţi au înţeles că au nevoie de noi, în formula asta.

În noaptea asta a venit la mine şi m-a rugat să dorm cu ea. L-am lăsat pe-al meu să doarmă singur şi m-am pus scândură lângă ea.

Aş fi luat-o în braţe, i-aş fi răsucit pe degete şuviţele ondulate, dar nu am ştiut cum să fac asta, când eu nu ştiam decât s-o muşc de cap. Iar acum chiar nu mai era cazul.

Am respirat în linişte puţin apoi ea mi-a luat o mână şi mi-a odihnit-o pe umărul ei stâng, iar capul şi l-a sprijinit pe colţul umărului meu.

Atunci am ştiut că pot să-i greblez creierul, devenind în jumătatea care era lângă ea adolescenta îndrăgostită irecuperabil de un tip nepotrivit, iar în cealaltă, eu. Mai goală de mine ca oricând.

Lecţie de şofat

Am fugit de-acasă pentru câteva ore.

Am stat în parc, sub un pod, furioasă pe mama, până când am observat că unu’ se lăb*ia pe pod, uitându-se la mine. Atunci am vazut că plecasem în papuci de casă, într-o rochie urâtă şi scurtă, peste care am tras în grabă o geacă de blugi. I-am arătat degetul mijlociu la*agiului şi m-am pus iar pe bocit.

Se însera şi era un apus de pictat, şi mi se părea că iar nu se află unde trebuie un regizor şi-un cameraman, când eu eram aşa de naivă, ca o ceapă, sub un pod, plângând, iar în râu picura din când în când un strop de viaţă, din prelungirea mâinii animalului. Ireal moment.

Începeam să-mi dau seama că nu am avut un motiv serios să fug în papuci de casă de-acasă, că şcoala de şoferi, la care mă înscrisese mama fără să ştiu şi fără să vreau, nu era cel mai rău lucru de mi se putea întâmpla, încât să stau ca proasta sub un pod şi să fiu pretext de la*ă.

Mă buşea râsul, când nu-mi venea să vomit. După o vreme mă hotărâsem să ridic iar privirea şi să-l aplaud pe cretin, dar din fericire, dispăruse.

M-am ridicat şi am luat-o la fugă spre casă cu papucii în mână, ca pe uliţele satului, de sărea colbul în urma mea. M-am oprit aproape de blocul meu, dar când am văzut că era completă echipa de babe „radio şanţ”, am sărit elegant gardul spre curtea şcolii şi m-am aşezat, fără să ştiu, nu departe de o movilă de rahat.

Acolo am realizat că mă înfuriasem pe propria neputinţă şi din frică. Nu îmi doream să învăţ să conduc pentru că mi-era teamă că nu voi fi o şoferiţă bună. Pentru că în mintea mea eram un pericol public şi-mi imaginam că mie îmi vor sări în faţă oameni, câini, copii, că voi încurca pedalele, că nu voi aprecia distanţele, că nu voi putea depăşi maşinile niciodată, că nu voi şti să semnalizez, şi nici să urmăresc semnele de circulaţie. Tot felul de scenarii apocaliptice, cu mine la volan, toate din mândrie. Nu mi-aş fi permis să dau greş, să constat că nu pot.

După ce mi-am recunoscut frica şi neputinţa, am început să simt mirosul de rahat. M-am ridicat de-acolo şi m-am dus direct acasă, unde mama mă aştepta plânsă şi speriată. I-am cerut iertare, dar ea mă înţelesese şi mă iertase din clipa în care am ieşit pe uşă.

A doua zi de dimineaţă, după prima şedinţă de şofat, am constatat că îmi place şi că voi putea face asta, ca în finalul tuturor orelor de condus instructorul să-mi zică: „conduci mai bine decât orice băiat de l-am avut la şcoala”.

Îmi venea să-i spun că are repere mărunte, pentru că nu a cunoscut-o pe mama la volan, dar m-am mulţumit să accelerez pentru încă o tură prin oraş.   

Mămuţa

Priveam printre scândurile gardului şi „mă trăgea curentu’” când la un ochi, când la celălalt, de câte ori o urmăream pe furiş, fumând, pe Mămuţa. 

Nu fuma decât când era singură, deşi toată familia ştia, iar ea chiar nu se ascundea, doar că pur şi simplu nu îi trebuia o ţigară decât atunci când îşi găsea un moment de singurătate. Rula şi pleca departe sau aproape, unde voia ea. În gând. 

Eram fascinată de ea fumând, mai ales că aveam senzaţia că doar eu îi ştiam secretul. 

Ţinea ţigara bărbăteşte, sau cel puţin aşa credeam eu că poate ţine un bărbat ţigara, şi când trăgea în piept aerul buruienos, devenea o cucoană de la oraş care fumează ţigarete lungi şi care este curtată de mulţi cavaleri. 

Înţepeneam după gard şi îi înregistram privirea aruncată departe, gesturile delicate în ciuda corpolenţei. Pe un scăunel, în spatele casei, fuma o principesă dezmoştenită, pentru că a ales să se mărite cu un haiduc. Sau fuma o cântăreaţă faimoasă, fugită din ţara ei, din raţiuni politice. Sau fuma Mămuţa, o femeie extraordinară, simplă şi puternică. 

Mult mai târziu m-am apucat de fumat, şi la fiecare ţigară, chiar şi când nu conştientizez, mă gândesc la mămuţa, la cavalerii ei care nu au curtat-o niciodată, la regatul şi la cariera pe care le-a lăsat pentru o viaţă curată, la ţară, devenindu-mi bunică.