Mămuţa

Priveam printre scândurile gardului şi „mă trăgea curentu’” când la un ochi, când la celălalt, de câte ori o urmăream pe furiş, fumând, pe Mămuţa. 

Nu fuma decât când era singură, deşi toată familia ştia, iar ea chiar nu se ascundea, doar că pur şi simplu nu îi trebuia o ţigară decât atunci când îşi găsea un moment de singurătate. Rula şi pleca departe sau aproape, unde voia ea. În gând. 

Eram fascinată de ea fumând, mai ales că aveam senzaţia că doar eu îi ştiam secretul. 

Ţinea ţigara bărbăteşte, sau cel puţin aşa credeam eu că poate ţine un bărbat ţigara, şi când trăgea în piept aerul buruienos, devenea o cucoană de la oraş care fumează ţigarete lungi şi care este curtată de mulţi cavaleri. 

Înţepeneam după gard şi îi înregistram privirea aruncată departe, gesturile delicate în ciuda corpolenţei. Pe un scăunel, în spatele casei, fuma o principesă dezmoştenită, pentru că a ales să se mărite cu un haiduc. Sau fuma o cântăreaţă faimoasă, fugită din ţara ei, din raţiuni politice. Sau fuma Mămuţa, o femeie extraordinară, simplă şi puternică. 

Mult mai târziu m-am apucat de fumat, şi la fiecare ţigară, chiar şi când nu conştientizez, mă gândesc la mămuţa, la cavalerii ei care nu au curtat-o niciodată, la regatul şi la cariera pe care le-a lăsat pentru o viaţă curată, la ţară, devenindu-mi bunică.    

Ferea

Mirele mă invită foarte drăguţ pe ringul de dans, cu o privire de „hai, poate ai baftă de data asta”, la aruncatul buchetului de către mireasa lui. Îi zâmbesc. Mă ridic şi mă târâi vioaie, să nu le fac supărare.

La nunta vară-mii o gagică mi-a sărit în faţă, ca un copil în faţa maşinii, şi mi-a suflat buchetul care ajungea la mine. Prima privire de satisfacţie mi-a aruncat-o mie, şi abia apoi iubitului ei, care a transpirat instant.

Cu o nuntă mai devreme, la acelaşi moment am trăit tot o situaţie incertă, dar am convenit că aşa a fost să fie, propunându-mi să mă antrenez şi să sar în şpagat ca Badea, la nivelul dinţilor, cu următoarea ocazie.

Deci m-am dus descumpănită, pentru că nu mă antrenasem, şi după ce am băgat în faţă o tipă mai scundă decât mine cu un cap, să nu fie o competiţie neloială, am purces să mă aliniez.

Mireasa nu a numărat, nu a anunţat, doar a aruncat. Buchetul a zburat, şi am apreciat greşit distanţa încât am avut senzaţia că m-ar fi lovit ca-n filmele cu proşti, direct în sfeclă, în timp ce treceam să mă aşez. 

Aşadar, m-am ferit elegant şi buchetul a aterizat la colega de liceu a miresei, nu înainte de a fi schimbat cu ea o privire în care ne-am spus: „ia-l tu”, „ba tu”, „pe mă-ta, ai 30 de ani şi gagiu”, „bine, bitch, merci”, „să-ţi priască, da' îmi eşti datoare”.

Acum dilema mea e că nu ştiu dacă am sechele, dacă am instincte bune (de apărare), sau pur şi simplu sunt o dudă speriată (de obiecte zburătoare).

Femeia şi feribotul

Încadrată de geam, într-un semi-contre-jour, părea un tablou. O pictură 3D. Părea vie, pentru că era vie, dar stătea de parcă doar părea.

Valurile loveau degeaba în gândurile ei, pentru că nu le topeau, iar ea ţinea liniştită, în palme, o ceaşcă de cafea şi privea pe geam. 
Afară iarnă, înlăuntrul ei, apus. 
O bănuiam că s-a aşezat intenţionat aşa acolo, singură şi frumoasă, că intenţionat priveşte pe geam, că dinadins pare să aibă vreo patruzeci de ani şi nişte dureri ascunse. Era discretă ostentativ, de să nu o mai uiţi.

Eu nu mai dormisem de vreo mie şi ceva de ani, nu puteam adormi de atâta oboseală şi mi-era frică să mă ridic de pe canapea, să nu cumva să cad şi să stric tabloul. Aşadar, am rămas toată călătoria să o privesc.

Mă întrebam atunci ce-o fi trăit de mă simţeam atât de aproape de ea, dar acum nu mai contează nici la ce se gândea, şi nici dacă era minunată în mod intenţionat.

Contează că în clipa în care a aşezat ceaşca goală, ca o inimă bolnavă, pe măsuţă, aceasta s-a transformat într-o scoică, feribotul într-o plută, iar eu într-o femeie cu o ceaşcă de cafea în palme, ca o scoică în care a crescut, în loc de-o perlă, o inimă bolnavă.

Intuiţie feminină

Să ştii că a trecut deja prea multă vreme

De când mă mint parşiv că te-am uitat,

Şi ce-am mai slab şi sugrumat încă se teme

Că veşnic voi rămâne prost şi neschimbat.

Tu ai acelaşi zâmbet larg şi blestemat,

Iar ochii ţi-au rămas mercur sălbatic,

De parc-acum un termometru vechi

Pe chipul tău frumos tocmai s-a spart.

Şuviţele îţi stau la fel, perfect rebele,

Iar totul parcă-ţi şade-n ciuda mea

Şi-ntreaga mea fiinţă în surdină geme,

De dorul tău. Beau şi citesc poeme,

Dar gura mea refuz-a te chema.

Topite gândurile toate îmi putrezesc

În colţul minţii părăsite şi strigă după gura ta,

Ce-a înghiţit insulta infinită a

Adevărului plesnit, nesăbuit,

Aiurea aruncat în vânt sau la şosea.

Şi-aud şi-acum aievea vocea ta,

Iar când adorm îţi caut mâna ce cu lene

Pe braţu-mi stâng, nehotărâtă, se plimba.

N-am loc în viaţa mea de tine

Şi nimeni n-are loc în viaţa mea,

Pentru că eşti de-a-ntregul şi de-a valma-n mine.

Las noaptea geamurile larg deschise

Sperând că în curând vei dispărea,

Iar inima mi-o-nchid şi trag oblonul

Să nu se odihnească nimeni peste ea.

Vorbesc puţin sau chiar deloc

Şi fiecare gest mi-e chinuit,

De nu mai ştie nimeni, niciodată,

De mai sunt viu sau dacă am murit.

Calc greu pe amintiri mai vii decât prezentul

Şi creşte-n mine dorul să ucid

Tot ce mă ţine suspendat

În tine şi-n tot trecutul nostru adormit.

Mă-ntreb întruna ca dementul

De ce-am greşit.

Sau cum de m-am predat.

Tu ştii că mă reneg că te-am rănit,

Şi ştiu că, din păcate, m-ai iertat,

Să poţi uita ce-odată a contat.

De-atunci eu numai om nu mă numesc.

Am plâns în mine când mi-ai spus că pleci,

Dar am tăcut, căci eu pe mine, la ocna grea a neiubirii,

Pe viaţă m-am sortit şi condamnat,

Să te iubesc. Continui să greşesc;

Rămân al tău pe veci,

Cel prost şi vinovat.

Tu fără tine

Era o iarnă grea şi murise bunicul meu din partea mamei. „Bunelu’” pentru mine, „nea Gică” pentru sat.
Nu am mers la înmormântare pentru că în seara acelei zile aveam un spectacol demult programat. „Îndrăgostiţii”, comedie. 

Lumea râdea în sală, aplauda, iar eu abia mă târâiam prin culise, cu gândul la el, la mama, la cei iubiţi ai mei dintre care lipseam. Însă, de cum păşeam pe scenă, înviam. Explodam. Eram un foc molipsitor pe care îl aţâţam cu ai mei colegi, mă bucuram din toată inima să fiu acolo, şi jucam pe viaţă şi pe moarte. Ardeam. 

Mi-am zis că în acea seară voi fi şi mai minunată pentru el, ca şi cum ar fi fost în sală. Nu apucase să mă vadă în vreo piesă, dar era tare mândru de mine. Aşa se mai lăuda în sat, că nepoata lui e actriţă, de parcă eu eram bolnavă şi totuşi trăiam (poate că eram). Mi-aş fi dorit să fi ştiut din timp când pleacă, să mai stau de vorbă cu el, pentru că de Sărbatori în acel an am fost cam pe fugă, şi eram, în general, ocupată cu facultatea, cu spectacolele...
Dar nah, cine ar fi bănuit că un om ca un munte va muri ca o pietricică în praştie?
Atac de cord. Pe-atunci Teatrul era Dumnezeul meu, iar bunicul meu s-a dus la cea mai importantă Audiţie.

Eu, o gâscă născută talent, murită speranţă. La cuvântul „prostie”, în dicţionar, propun să punem o poză cu mine.

Nu ceea ce simţeam eu era Durere, nu drama, nu poezia şi prostia din capul meu erau reale, ci eu să fi fost acolo. Să fi fost alături, pe bune, lângă ai mei, aia ar fi contat, nu „vitejia” mea artistico-fantastică. Pentru că oamenii trăiesc şi mor, dar ţin de cald între timp. Îţi sunt sau îţi devin părinţi, copii, bunici, fraţi, prieteni apropiaţi. Oamenii ăştia durează mai mult decât aplauzele cu tot cu spectacol. Decât vor scrie ziarele după moartea ta, oricât de faimos poţi deveni. Că mai mult decât om nu ai cum să fii pe pământ (Hristos a fost şi-a plecat demult).

Moartea e pe bune, se trece dincolo cumva, fie că vrei să crezi sau nu, şi ce contează e că omul nu mai e om în urma ei. Dispare. Şi moartea doare, fie ca e a ta, fie că e a altora. Şi moartea mai poate fi şi încă din timpul vieţii pe tot parcursul ei, fără să se numească metaforă.

Dar Teatrul rămâne....e teatru şi fără tine. Şi continuă sa fie şi dacă lipseşti să-ţi îngropi morţii, insa Tu fără tine nu mai eşti.

Da, angajamentele se respectă, dar atitudinea faţă de ele spune ceva despre tine. Fie, despre mine, că nu ştiu despre alţii.

Eu atunci nu am mers la înmormântarea lui Bunelu’, pentru că am ales să nu merg. Nu am vrut să suport consecinţele, m-am iubit mai mult pe mine în teatru, decât familia din care am plecat. Atunci nu am vrut să ştiu că Teatrul în sine nu va fi mereu lângă mine şi că nici n-am nevoie de el când voi muri, ci de oameni. De familie şi de prieteni (şi în cazul meu nu prea se găsesc în teatru).

Atunci am contat eu şi-atât. Mi-am pus apoi durerea pierderii ca pe o medalie într-o luptă inexistentă şi cu o falsă jertfelnicie pe altarul artei, am privit lumina reflectoarelor ca pe lumina taborică şi-am suferit. A proastă.

Dar ia zi, Diana, cum îţi sună ţie scurmetrajul ăsta:

O femeie conduce prin nămeţi şi viscol, singură, purtându-l pe taică-su’ mort pe bancheta din spate. E nevoită să-l ducă acasă, pentru că altfel ar fi trebuit să-l ţină la morgă vreo două zile şi apoi să plătească şi „externarea” lui. A făcut tot ce-a putut împreună cu cei de pe salvare să-l ţină în viaţă, dar el a plecat zâmbind, uitându-se la o fotografie de-a nepoatei lui. Femeia riscă tot, dar îl duce acasă la el, de unde acesta va pleca pe deal, lângă soţia lui.
Pe drum, femeia nu plânge, pentru că nu vrea să pară dubioasă, pentru că nu vrea să fie oprită de poliţie, şi pentru că vrea să rămână atentă la drumul greu, aproape blocat. Mai e şi furioasă pentru că nu a apucat să-i spună tot ce a durut-o, nu a apucat să-l ia de guler şi să dea cu el de pământ, metaforic vorbind, pentru că cei doi, toată viaţa lui, au avut meciuri mari, pe măsura dragostei ce i-a legat. Ar vrea să urle, dar conduce în tăcere, poate şi pentru că îi e puţin frică să nu-l supere pe mort.
Deci avem pe femeie durere, frică, furie, frig, singurătate, risc, periculozitate, iarnă grea, toate înnăbuşite. E limpede şi calmă până în seara în care se întoarce acasă la ea, după înmormântarea tatălui ei. Fata ei e departe şi ocupată.
Atunci femeia se ghemuieşte într-un colţ de canapea şi plânge până adoarme. A doua zi merge la muncă.

Deci, foarte pe scurt:

Nu te minţi pe tine că nu te poţi da afară din casă când te prinzi.
Dacă teatrul sau arta sau ce faci tu nu te zideşte, e degeaba. Trăieşti rece şi răceşti. (că mort oricum vei fi rece).
Dacă în viaţă nu îţi dai voie să iubeşti, dă-ţi două palme, să nu-ţi dau eu. Nu pot spune ceva inteligent, când omul se încăpăţânează să fie chior şi prost, în acelaşi timp.

Hai că m-am enervat. Ai grijă la ce trăieşti.

Nimeni Jacek

Pe o străduţă, undeva în Barcelona, îmi căutam cuvintele în lexicul britanic, ajutată de o carafă de sangria, alături de Fritz. Când nu le găseam, mă ajuta el. În poloneză. 

Ne sprijinea un geam de sticlă, spatele, şi o scară de beton, fundurile. 

Student la Filosofie: suflet mare, creier terci, eram pe aceeaşi lungime de undă. În timp ce vorbeşte, dar şi când tace, cu sau fără ochelari, îmi spun că seamănă foarte mult cu unul din puştii din „Dead Poets Society”, sau foarte puţin cu actorul din „The theory of everything”, sau cu un actor necunoscut, care încă nu a fost distribuit într-o producţie mare, dar care va fi foarte apreciat. 

Vorbim chestii serioase, de alea de se povestesc doar străinilor, pentru că nu credem cu adevărat că ne vom mai revedea vreodată, şi vom putea trăi ştiind că amintirile noastre sunt în siguranţă.
I-am zis că s-ar putea să scriu ceva despre el, cu modificări, cum fac de obicei, şi mi-a răspuns serios că mama lui deţine o editură în Polonia. Am zâmbit apoi amândoi de absurditatea gândului de l-am avut în acelaşi timp. La cei 23 de ani ai lui, Fritz e înalt, şi chiar isteţ.

Fragment din discuţia cu el:
- Ce crezi tu despre taică-miu?
- Despre el, nu ştiu, poate că e un tip rece. Sau poate tu l-ai perceput ca fiind rece. Îmi pare că eşti foarte apropiat de maică-ta, dar că ai mare nevoie de dragostea lui.
- Da? (victorios) Ei bine, eu nu l-am cunoscut niciodată pe taică-miu. N-a murit, sau nu ştiu între timp ce s-a întâmplat, dar atunci, înainte să mă nasc, a plecat.
- Păi înseamnă că am simţit bine. Indiferent de motiv, prezent sau absent, tu în tot acest timp ai avut nevoie de el. Ai vrut să-l cunoşti în primul rând; eşti încă flămând de dragostea lui şi furios pe el, în acelaşi timp.
- Nu. Nu cred. Nu mai contează. Tata e doar un concept pentru mine. Mama m-a crescut singură, şi a avut grijă să nu simt lipsa prezenţei masculine prin fiecare din prietenii ei. Aveau program să ieşim în parc, să se joace cu mine, să mă ajute la lecţii, mai târziu. Veneau la ziua mea. Oameni faini, prieteni buni, mereu în mişcare, mai ales că îşi întemeiau familii între timp şi nu mai reuşeau să-şi menţină constant promisiunea faţă de maică-mea. Dar nu dispăreau de tot...
- Cum a făcut taică-tu.
- Da. Nu. Unii erau simpatici, alţii antipatici, iar pe alţii nu mi-i amintesc. Dar au fost. Atâta doar că nu le ziceam „tată”. Mi-amintesc bine, însă, de Jacek. A murit acum zece ani, era tânăr, avea 46 de ani. Atac de cord. Cred că el a fost un om care m-a marcat. Poate că da, poate că mi-aş fi dorit ca tata să fi fost ca el. Un om extrem de generos, de cald...
- A fost cu mama ta?
- Nu. Zicea că lui îi e frică să se îndrăgostească, şi pe termen lung, să iubească. Nu era sigur că poate rămâne constant în decizii odată ce le lua, dar în buzunarul interior de la haina din cuier i-au găsit o cutie cu un inel de logodnă. Nu se ştie pentru cine era. (tace puţin, parcă îşi spune în gând „poate era pentru mama”). Înainte cu o săptămână de a-i sta inima, murise un scriitor polonez foarte apreciat. La înmormântarea ăluia fuseseră peste 200 de persoane, oficialităţi, presă...la înmormântarea lui Jacek nu am vrut să merg, dar mi-a povestit mama că erau peste 600 de oameni. Ea a mers însoţită de o colegă, şi aia, şocată să vadă atât de mulţi oameni conducându-l la groapă pe Jacek, a întrebat-o „Dar cine a fost omul ăsta?”. 

Iar mama i-a răspuns simplu: „Un Nimeni. Un nimeni care a dăruit şi care a iubit, dar care habar n-a avut.”

Sala de aşteptare

Niciodată să nu aştepţi nimic. Vacanţe, oameni, evenimente, vremuri mai bune. Nu merită costul pe care îl plăteşti pentru ele, oricare dintre ele, aşteptând.

Când aştepţi, ratezi. Rabzi prezentul, nu-l trăieşti, în speranţa viitorului. Pierzi.

Timpul în care aştepţi este un timp pierdut, şi este inestimabil de preţios prin ireversibilitate. Când aştepţi ceva, oricât de pozitiv ar fi „ceva”-ul ăla, îţi întorci faţa de la ce ai putea vedea acum frumos, întorci spatele unei posibile bucurii la îndemână, de azi, de acum, din fiecare zi.

Când aştepţi, îţi amâni fericirea pe „mâine”, pe „cândva”, pe „atunci când”, pe „peste ceva vreme”, şi nu trăieşti decât o firmitură de bine, şi aia în imaginaţie. Nimic practic, concret. Trăieşti între realităţi, iar speranţele ţi se deghizează în minciuni, încât te crezi îndreptăţit să le crezi, să le creezi, să le speri materializarea.

Obosit de atâta aşteptare, când vine momentul să primeşti şi să trăieşti ceea ce te-a ţinut în viaţă în ultima vreme, te bucuri puţin; fie pentru că în minte proiecţia a fost peste putinţele realităţii, fie pentru că au mai intervenit nişte lucruri pe care ai hotărât să le aştepţi în viitor, mai faine decât cele din prezentul viitor în care în sfârşit ai ajuns să fii. Şi tot aşa...cât îţi durează viaţa, că de trăit n-o trăieşti.

Refuz să mai aud de planuri sau de proiecţii fericite condiţionate de orice.

Am pierdut atâta timp aşteptând oameni, cuvinte, promisiuni, iubiri, m-am irosit aiurea crezând că, atunci când vor veni, eu voi fi bine. Am visat prosteşte şi am ratat tot ce nu a semănat cu aşteptările mele.

Am avut aşteptări de la care am avut aşteptări mari.

Acum cred că în tot timpul ăsta eu m-am aşteptat pe mine. În tot acest timp mi-am dorit să fiu împăcată cu mine, să mă accept, să mă găsesc, să fiu prezentă şi în comfort cu mine. Mi-am dorit, fără să ştiu, să nu mai vreau nimic de la nimeni, din exterior, ci să mă bucur de interior şi de mine locuită de Dumnezeu. Pentru că fără El am reuşit doar să fug şi să mă pierd.

Fără El nu am fost, sau am fost în sala de aşteptare a spitalului de nebuni al lumii. Am fost acolo, în sala asta, şi ştiu cum e să faci din mână străinilor, la geam.

Să-ţi fie străină şi mâna şi fruntea, să nu-ţi mai aparţii, dar să aştepţi. Izbăvirea, vizita, schimbarea. Pe tine.

Într-o zi am obosit. M-a pus la pământ aşteptarea asta şi am stat să mă ascult. (Când aştepţi, nu poţi asculta, nu auzi ce-ţi spune inima, sau îngerul, pentru că eşti prea ocupat cu aşteptatul. Îţi ţii răsuflarea ca nu cumva să-ţi ratezi momentul eliberării din aşteptare.) Şi când am stat, am auzit că dacă mai aştept ceva, mă dizolv. Dispar. M-am oprit din tot şi m-am primit.

Fuga a făcut parte din drum, aşteptarea la fel, şi nu au fost pierderi până la capăt şi până la urmă, pentru că au încetat. Acum ştiu că tot ce va veni va veni oricum, fie că aştept sau nu. Şi mă bucur.



Că sunt, că azi, că acum, că tot sau că nimic.

Despre oameni şi trenuri

Îmi plac mult gările. Şi trenurile. Când nu-mi iau rămas bun de la nimeni, când plec, când revin, când aştept pe cineva drag. Nu-mi plac la despărţiri, şi mereu mint cu un „pe curând”, zâmbind.

De câteva ori am stat în gări fără să plec nicăieri. Doar am stat. Mi-a plăcut să observ revederi, să văd cum pleacă oamenii, să-mi imaginez poveştile lor, încotro se îndreaptă şi ce au lăsat în urmă. Apoi îmi imaginam că urma să plec undeva, iar la capătul călătoriei mă aştepta cineva cu care urma să plec mai departe, până la capătul lumii.

Am cunoscut o grămadă de oameni interesanţi în tren; ce mi-a părut cu adevărat interesant a fost faptul că pe unii dintre ei îi ştiam de când am urcat. Dar lucrurile se schimbă pe peron şi mai ales în timpul călătoriei.

Deja, în tren, suntem într-o poveste. Într-un spaţiu în care stai şi te mişti, în trecere şi pe loc, în acelaşi timp. Unde numai dacă vrei cu încăpăţânare ignori totul din jur, dar nu poţi să faci asta până la capăt. Şi când citeşti, trenul te fură, e altceva, nu ştii când cobori.

Am senzaţia că în tren oamenii sunt altfel. Mi-am construit prietenii, sau nişte conexiuni puternice, de speriat, şi au rămas acolo. Poate că şi azi mai circulă poveştile alea construite cu acei oameni din tren, poveştile alea de le-am lăsat în compartimente şi-am coborât, poate că şi azi vorbele şi emoţiile încă mai circulă cu acelaşi tren, pe aceeaşi rută.

Poate că trenurile nu sunt niciodată goale, pentru că sunt pline de gândurile oamenilor pe care i-au purtat.

Trenurile duc mereu undeva, chiar şi când se retrag, trenurile sunt mereu flancate de peisaje, de imagini în mişcare, şi de fiecare dată poţi alege să le priveşti sau să te prefaci că le priveşti în timp ce te gândeşti la ce vrei tu, fără să te întrebe nimeni nimic.

Îmi plac şi trenurile de noapte, când îmi imaginez de unde sunt luminiţele din depărtare, şi ce-or fi luminând ele acolo, ce oameni, ce istorii...

Gările mici, gările mari, toate gările au oamenii lor, cu poveştile lor pe care trenurile le salută în trecere şi pleacă mai departe.

Poate că gările şi trenurile sunt ca oamenii şi ca întâlnirile lor din viaţă. Poate de asta îmi plac aşa de mult.

Mi-am amintit acum de cineva din tren cu care nu am schimbat nicio vorbă. Veneam de la...Timişoara, cunoscusem o trupă de dansatori, şi tot drumul am râs, şi-am conversat cu ei. Nu-mi amintesc nimic din ce-am vorbit atunci cu ei, dar îmi amintesc perfect privirea acelui om care mă fixa, dar care nu mi-a spus absolut nimic.

Nu ştiu ce era cu omul ăla, dar parcă îi vedeam biografia pe chip. Dureri, dezamăgiri, bucurii, împliniri, regrete, dorinţe, speranţe, aşteptări, gânduri grămadă, învălmăşite. Uneori îmi zâmbea, alteori râdea clar la ce spuneam, alteori se gândea, alteori parcă se hotăra să-mi spună ceva, dar se oprea în ultimul moment.

N-a avut curaj, şi nici eu nu am avut.

L-am privit tot drumul pe furiş, ştiam şi când urma să se uite pe geam, mă prefăceam indiferentă, alteori îi spuneam dintr-o colţ de ochi să-mi vorbească, iar din când în când privirile ni se înţepeneau unul spre altul. Atunci sunetele dispăreau şi încercam să-mi încordez auzul să-i aud gândurile, să aud ce voia să-mi spună.

Eu cred că mi-a spus că îl chema Mihai, pentru blândeţea de o avea în privire. (şi sper că a înţeles cum mă cheamă, i-am spus clar: D-i-a-n-a).

Au trecut vreo şase ani de-atunci, iar Mihai ar trebui să aibă acum vreo 36-38 de ani.

Când am coborât, Mihai a rămas cu un surâs încleştat şi s-a mutat la fereastră, pe locul meu, să vadă cum îmi târâiam bagajul pe peron. M-am întors sigură că-i întâlnesc privirea, i-am zâmbit şi-am stat. Cred că i-a părut rău că nu mi-a zis nimic, şi-atunci şi-a pus o mână pe geam şi privirea înainte de parcă ar fi zis: „mână, birjar...”.

Trenul a pornit la comanda lui şi s-a dus. Povestea asta netrăită a luat-o cu el.