Albă ca Zăpada. Interpretare

Duminică. Depresie. Durere. Dorm.

Când mă trezesc mă gândesc aiurea la Frumoasa din Pădurea adormită. Poate că a adormit nu pentru că a fost vrăjită/blestemată, ci pentru că era adânc deprimată (din cauze incerte sau congenitale), şi somnul îndelung se ştie că e un simptom destul de comun în cazurile astea...

Următorul gând mi-a plecat spre Albă ca Zăpada.

Ea sigur n-a adormit de la mărul otrăvit, ci pentru că a suferit din pricina neacceptării trăite în familie, a traumelor din copilărie (mama i-a murit când era mică, tatăl s-a recăsătorit cu o femeie preocupată de modă şi de chirurgia plastică, obsedată de aspectul ei fizic). Mai pe scurt, Albă ca Zăpada a avut o copilărie nefericită, a picat într-o depresie severă neavând duhovnic şi nici căutări duhovniceşti, a fugit de-acasă (ajutată de amicul ei Păduraru), a luat tot felul de droguri şi a avut tripuri cu pitici, şapte la număr.

A căzut în somnuri lungi, adânci, iar Prinţu’, un tip introvertit, timid, inteligent, a văzut-o dormind şi s-a îndrăgostit de ea. (poate că erau şapte prieteni din cartier, nu neapărat pitici, poate erau actori şi aveau seară de poker, iar Prinţu’ era fratele unuia dintre ei. Poate că era regizor. Sau scriitor. Sau Kurt Cobain în glorie. Mă rog...)

Ideea e că fata asta n-a făcut nimic să-l cucerească, dormea şi-atât. El a privit-o dormind şi a intuit că e inteligentă şi frumoasă (nah, probabil că era şi că nu sforăia, nu vorbea în somn, nu era somnambulă şi nu suferea de bruxism), ea s-a întors pe-o parte şi-a căzut de pe canapea, s-a trezit, lumina îi bătea filmic pe-un obraz boţit, şi gata.

S-au căsătorit şi nu au avut niciodată probleme de cuplu, dar nici copii, pentru că dacă nu s-a precizat, înseamnă că nu s-a întâmplat. Şi-au luat un câine.

Aşa. Asta-i de fapt povestea. Mă duc să dorm.

Te îmbrăţişez.

Îmi place să îmbrăţişez şi să fiu îmbrăţişată, îmi place să odihnesc şi să mă odihnesc în braţe, să rămân o vreme prinsă, aproape, cât să aud ce-mi spune inima celuilalt, cum îi este în suflet cu adevărat.

Cred că aş putea ghici în îmbrăţişare, şi s-ar putea să fie mai precis ghicitul ăsta decât ghicitul în cafea sau în cărţi. De parcă alea ar fi precise...

Revenind, ce zici, îţi ghicesc? Am experienţă. 

Le cunosc aproape pe toate: îmbrăţişări de „adio”, de „mi-a fost dor”, de „mai rămâi”, de „te iubesc”, de „te-aş săruta, dar nu e corect/mi-e frică”, de „complezenţă”, de „societate”, de „ai grijă de tine”, de „a trecut, va fi bine”, de „îmi pare rău”, de „am încredere în tine”, de „n-ai nicio şansă, dar ai nevoie să încerci”, de „mă grăbesc”, de „îmi râde sufletul când ştiu că eşti”, de „potoleşte-te”, de „plângi liniştită”, de „nu mai pot”, de „cine (mai) eşti”, de „mi-e frică să nu mai pot pleca”, de „felicitări”, de „pentru totdeauna”...etc.

Chiar cred că în funcţie de împrejurări şi de raportări, îmbrăţişările spun multe despre oameni. Da, limbaj nonverbal şi fără dicţionar. Sau dă să-ţi port îmbrăţişarea să văd cum ţi-e raportarea. La mine. La tine. La noi. (rimă de doi lei, dar pricepeţi sensul, pen’că sunteţi băieţi deştepţi)

Pe asta mă bazez când spun că nu am cum să le explic exact, îmbrăţişările zic, doar mi le amintesc, şi-atât.

De exemplu, pot să-mi recunosc: unii m-au îmbrăţişat ca şi cum se iroseau. Ca şi cum în fiecare secundă în care mă ţineau în braţe pierdeau o fază faină la un meci. Sau ca şi cum oricum aveam la dispoziţie alte sute de ocazii să facem asta. Şi evident că nu au mai fost.

Alţii m-au îmbrăţişat cu gândurile în altă parte, sau cu vinovăţie, sau cu fel de fel de regrete/bube în cap. Pe ăia i-am şi uitat.

Îmi amintesc însă de vreo câteva îmbrăţişări care nu s-au mai repetat, pe care nu le-am mai întâlnit, şi care ar putea fi numite după oamenii care mi le-au plasat, daaaar nu contează numele acum.

Contează că în braţele cuiva am avut senzaţia de „de aici lipseam” şi de „nu voi mai pleca niciodată”. În braţele acelui om aparţineam, deveneam extensia corpului său. Trăiam de fiecare dată senzaţia de întregire, deşi până atunci nu aş fi spus că aş fi fost vreodată incompletă.

Contează că altcineva mă îmbrăţişa cu ochii închişi şi îmi şoptea să-i ascult gândurile din braţe, şi eu chiar auzeam cum îmi spunea că sunt foarte frumoasă, că întotdeauna o să rămân frumoasă chiar şi când n-o să mă mai vadă, că mă admiră cu totul, că ne-am întâlnit prea târziu, că lucrurile toate au un sens, că toate cuvintele şi tăcerile din lume nu pot spune cât de greu mă lasă să plec. Nu a minţit, dar nici nu m-a iubit (un final de rahat, dar a fost reciprocitate).

Contează că doar cineva m-a putut îmbrăţişa ca şi cum lumea toată şi-ar găsi salvarea în noi, ca şi cum gândurile ni s-ar opri odată cu rotaţia pământului (dacă ar fi posibilă), ca şi cum ar fi fost ultima îmbrăţişare şi ar fi urmat să murim, ca şi cum în spaţiul inexistent dintre corpurile noastre s-ar fi aflat aerul raiului, ultimul oxigen de pe Terra...Liniştea şi pacea în lume. Dragostea toată comprimată. Mă îmbrăţişa omul ăla ca şi cum nimeni nu m-ar mai îmbrăţişa până la sfârşitul vieţii, şi ar fi vrut să-mi ofere îmbrăţişările în avans.

De fapt, mai târziu am înţeles că nimeni nu m-a mai îmbrăţişat ca el de atunci, pentru că îmbrăţişările alea erau tot ce-mi putea oferi în viaţa asta: îmbrăţişări camuflate şi constante de „adio”.


Te îmbrăţişez.

Completare apocrifă

Dragostea nu doare. 

Dragostea nu e complicată. Nu amână, nu e imposibilă. Nu e pe fugă, nu e ocupată.

Dragostea nu uită, nu tace, nu se ascunde. Nu minte, nu înşală, nu regretă, nu se teme.

Dragostea nu dispare în ceaţă, nu se dizolvă, nu trece, nu se estompează.

Dragostea nu loveşte, nu răneşte, nu schilodeşte. Nu e fricoasă, nu e laşă, nu e slabă. Nu profită, nu speculează, nu şantajează.

Dragostea nu cerşeşte şi nu se cerşeşte.

Dragostea nu sufocă, nu desfiinţează, nu anulează, nu se răzgândeşte. Nu te îmbolnăveşte.

Niciodată.

Tot ce zici că e Dragoste, dar se manifestă aşa, e un fals. E o pseudo-iubire. Boală, obsesie, obisnuinta, ataşament, patimă.


Cred că Sfântul Apostol Pavel le-ar fi spus corintenilor în Epistola lui şi lucrurile astea, dacă oamenii de pe vremea aia ar fi iubit aşa.

Căciuliţa de urson

Într-o vreme am avut o căciuliţă de urson, neagră, cu două cireşele de lemn, roşii, în dreptul urechii stângi.

Foarte frumoasă căciuliţa.

Dar mai ales comodă, ca o cască de cosmonaut. N-am purtat niciodată o cască de cosmonaut, dar cred că am trăit plenar senzaţia de a o fi purtat câteva ierni neverosimil de lungi.

La ceafă avea o zonă decupată, să nu se "taie" cu fularul.

Sub bărbie se prelungea materialul blănos care la capete avea două şireturi subţiri, şi mi-era legată strâns, cu fundiţă, să nu cumva se desfacă.

Şi nu se desfăcea nenorocirea de căciuliţă, ba din contră, mereu mi se făcea un nod fain de la şireturi, de nu reuşeam să le desfac decât după ce plângeam de draci, cu spume, cu gândul că voi rămâne blocată tot restul vieţii cu căciula călduroasă pe cap.

Îmi închipuiam cum am să umblu eu vara cu căciula mea frumoasa, de ursonul vieţii, pe cap, cum o să-mi crească părul de o să mă îngrămădească şi cum o să mă sufoc. Îmi şi imaginam cum vor râde copiii de mine: cauza morţii - sufocare prin blocaj de urson (mă rog, nu ştiam termenii aştia, dar mă vizualizam verde sau roşiatică, musai umflată, cu spume, pe jos, cu mâinile încleştate pe căciulă şi cu cireşele de lemn, vopsite în roşu, bine înfipte în nas).

Încercam să o scot şi trăgând-o de partea din spate spre faţă, dar evident că locul decupat la ceafă nu era destul de permisiv. Înnebuneam. Îmi pierdeam vederea de câte ori mi se bloca porcăria aia pe cap, ameţeam de nervi şi mă chinuiam în fel şi chip s-o scot de pe cap.

Şi mai eram şi tare drăgălaşă cu căciula neagră de urson, de toată lumea mă freca pe cap să simtă blăniţa moale. Crăpam şi atunci pentru că mi se strepezeau dinţii de cum foşcăia părul ăla sintetic amortizat de căptuşeala mult prea călduroasă.

Abia aşteptam să cresc, sau măcar să-mi crească creierul mare şi să-mi rămână mică minunea de căciulă. Mi-a rămas, după care mi-au cumpărat alta. Tot aşa. Apoi am crescut.

Şi cred cu tărie până în ziua de azi că puseele mele nervoase mi se explică şi prin căciuliţele de urson.

Să le poarte designerii lor şi neamurile lor, şi să li se blocheze pe cap, foşcăiala mă-sii de treabă…

Vasile

Denie, într-un an al copilăriei mele. Eram în faţa bisericii, la ţară, flancată de văr-miu Ovidiu şi de Vasile, un prieten rrom, care ne spunea bancuri cu orele, la bară. Pentru savoarea limbajului, şi deloc în sens ostil, voi folosi cuvântul „ţigan”, aşa cum spunea şi Vasile despre el că este. Deci, Vasile era prietenul meu ţigan consătean.

„Bara” era o bârnă bătută orizontal în doi pari de un metru, înspre uliţă, şi avea rolul de a opri vacile să mănânce iarba de pe „zoană” (bucata de pământ din faţa casei bunicilor). Nu ştiu de ce trebuiau oprite, pentru că iarba nu era specială, nu era crescută cu muzică şi cu greblări duioase, nu mânca la comandă îngrăşăminte naturale (doar calul avea permisiunea de a face treaba mare şi multă pe ea), ci era o iarbă ca toate ierburile. Oricum vacile ar fi mâncat puţin şi apoi şi-ar fi continuat drumul spre casă (erau toate dresate, ştiau unde le este grajdul), dar în situaţia în care erau puse seară de seară întorcându-se de la păşune, se mulţumeau doar să se scarpine ostentativ de bară şi să plece în treaba lor.

Revenind, Vasile era cel mai mare dintre copiii Ilenii şi ai lui Vasile ăl bătrân (pe-atunci aveau patru copii în total), era cu doi ani mai mare decât mine, dar muncea cot la cot cu părinţii lui. Prin sat, cu ziua.

Erau săraci, şi cât puteau fi de cinstiţi, ca toţi românii de altfel. Aveau o casă din chirpici, un salcâm bătrân în curte, câteva găini şi o vacă bolnavă care hrănea întreaga familie. Păduchi avea doar Ileana, şi din când în când eu, pentru că mă băgam frecvent în „poiata” găinilor şi în cuşca lui Turcu (câinele negru pe care îl călăream ca un jokeu talentat), dar după o vreme ştiu sigur că toţi copiii aveau şi ţineau secretul pentru ei.

Jucam fotbal cu Vasile, cu Ileana, cu verişorii mei şi cu alţi copii din sat, pe uliţă, seara. Atunci se adunau, frate, chipurile pentru că în timpul zilei munceau. Nu zic, şi noi aveam treabă, dar chiar atâta nu (doar la sesiunea de praşă, de cules, şi de fân înţelegeam cum stau lucrurile).

Eh, şi seara ne jucam. Fotbal, „geami-geami”, „ţară, ţară vrem ostaşi”, „raţele şi vânătorii”, „ascunselea”, „prinselea”, iar când se înnopta, ne adunam la bară la glume şi poveşti. Multe dintre ele, dintre băsmelile pe care le ziceau ăia mai mari, nu le înţelegeam, şi mă enervau că râdeau ca proştii, iar pe furiş alţii se şi pupau, da’ eu îi vedeam, chiar dacă era întuneric.

Şi nu ştiam ce înseamnă boala, sărăcia, neputinţele, deşi toate erau împrăştiate pe la fiecare casă cu copii mulţi. Ne jucam şi eram egali în joacă, ne bucuram, cu toate că unii dintre noi ştiau dureros de clar ce-şi doresc şi alegeau să uite.

Şi am râs ca sfecla atunci în seara aia în faţa bisericii, când am stat cu Ovidiu şi cu Vasile la o Denie, că aici vroiam să ajung cu povestea, ca peste ani să-mi dau seama ce simple şi grave erau lucrurile.

- Te rogi, Diana?
- Da.
- De ce?
- Să nu mă mai tundă şi să-mi ia pantofi de lac roşii la toamnă. Tu?
- Eu nu mă rog. Tu pentru ce te rogi, Vasile?
- Eu mă rog să nu-mi moară vaca.

Dacă aş fi ştiut

Niciodată florile n-au durut mai tare ca atunci când mi le-ai adus la ceva vreme după ce ne-am despărţit.

Din după amiaza aia în care te-ai întors de la muncă zâmbind, cu durerea sufocată bine în suflet, cu o mână ascunsă la spate, iar cu cealaltă ţinând o sacoşă în care aveai cumpărată o pâine şi două gogoşi cu ciocolată, eu am mai plecat puţin spre nicăieri.

Mi le-ai adus din senin, de parcă ai fi ştiut că în ziua aia am cumpărat o găletuşă de tablă, cu toartă, cu tot ce-i trebuie, vopsită în alb, şi aş fi vrut să văd cum îi şade împodobită.

Ţineai la spate buchetul bogat de lăcrămioare, iar ele îşi ţineau respiraţia şi parfumul, să nu le ghicesc. Ca nişte copii ce jucau de-a v-aţi ascunselea, pe front.

M-ai detonat şi inima-mi s-a făcut ţăndări, câte o bucată pentru fiecare clopoţel alb din buchet. Le-am aşezat încet în găletuşă şi am încercat să-mi amintesc cum făceam cu gura când aveam un zâmbet de fericire de exprimat. Nu ştiu dacă mi-a ieşit. Mulţumirile însă, au fost sincere, pentru că în acelaşi timp, mă lăsam furată de curăţenia gestului tău. De cuminţenia şi de frumuseţea inimii tale. Apoi, cădeam în celelaltele şi multele amintiri frumoase, cu flori primite de la tine, pendulând între agonie şi bucurie.

Mai pe scurt.

Ştii, Bubu, florile alea aşa de neaşteptate le-am primit ca pe o coroană depusă pe mormântul căsniciei noastre nefăcute.

Florile alea m-au rănit pentru că dragostea, în cazul meu, e o boală.

Florile alea de le-am depus într-un şanţ din creierul meu mi-au amintit, încă o dată, că nu mai sunt nici eu.

Şi dacă aş fi ştiut de ele, nu aş mai fi cumpărat găletuşa de tablă, vopsită în alb, cu toartă şi cu tot ce-i trebuie.

Colţuri

Mă odihnesc între gât şi umărul tău stâng, iar nasul mi s-a agăţat în clavicula-ţi ruptă mai demult. Cea pe care la început ţi-o fereai şi nu mă lăsai să adorm pe ea, de frică să nu se dezlipească, dar care acum ţi-e mai puternică decât un femur.

Mă droghez cu mirosul pielii tale, te inspir adânc, repetat, iar în plămânii mei te condensezi. Te expir uşor, cu frică, sub formă de lacrimi.

O mână mă ţine lipită de tine să nu mă dezechilibrez, iar cealaltă îmi netezeşte părul şi apoi îmi conturează faţa, trecând la limită pe lângă ochiul meu stâng, închis.

Mi-e bine şi mă doare lângă tine. Mă dor toate întrebările la care nu avem răspuns, mă dor visele care nu ni s-au născut, mă dor amputările de speranţă şi trezirile din iluzia lui „noi”. 

Mă doare gândul absenţei şi gândul prezenţei tale şi mă doare că ne dor toate astea.

Că nu murim şi că nu trăim. Că nu ştim cu adevărat de ce, dar nu putem continua sperând să fim.

Degetele tale răsfirate îşi opresc tremurul urmându-şi traseul mângâierii şi îţi spun că de data asta nu mai plâng, îţi spun că de data asta ne vom desprinde zâmbind, pentru că am secat.

Ele nu ştiu că picăturile de apă sărată au hotărât să se arunce prin celălalt colţ de ochi, să alunece departe de amprentele tale sub care ţi se zbate inima.

Frica de apusuri

Cu fundul pe pervazul dormitorului de la etajul 8, cu picioarele bălăngănindu-le în afara blocului, cu capul sprijinit de tâmplăria verde, uşor scorojită, urmăream deseori cum cade soarele între munţi. Ascultam atentă zgomotul apusului, şi-mi afundam privirea în lumină, în depărtare, până nu mai vedeam, până nu mai ştiam unde eram, până nu mai conta nimic altceva decât mica mea libertate excentrică.

Mi-am făcut obiceiul ăsta, odios şi înspăimântător pentru mama, când eram în primii ani de şcoală şi l-am păstrat până la terminarea liceului. Apoi am uitat de el, şi ulterior ne-am mutat din apartamentul din Saturn. Strada. Deşi am senzaţia că, într-adevăr, am trăit mai demult pe o altă planetă.

Nu m-am întrebat niciodată până acum de ce făceam asta, mi s-a părut întotdeauna ceva obişnuit, chiar mă uitam mereu după vecini poate s-o ivi vreunul la geam, însă acum cred că încep să pricep, încep să mă înţeleg.

Atunci acţionam fără profunzimi, fără raţiune, doar dintr-o nevoie pe care nici nu ştiam că o aveam, dar azi sunt convinsă că totul mi-a fost cu sens.

Când stăteam pe geam, pe jumătate afară, de fiecare dată parcurgeam un drum.
De la Frică la Putere. Un drum cu destinaţia în mine.
Înţelegeam distanţa şi-mi era frică de ea, dar nu vroiam să o accept ca o piedică în libertatea mea. Stăteam câteva clipe fără aer, încăpăţânată ca o piatră, şi priveam în sus, în jos, în depărtare. Apoi se instala plăcerea de a-mi fi depăşit frica, voluptatea aerului, şi victoria asupra mea. Puterea.

Nu m-am gândit niciodată să mă arunc, dar atât de mult mă obişnuisem cu distanţa, încât îmi spuneam că dacă ameţesc puţin sau dacă alunec, pun un picior înainte şi mă împing înapoi, în casă.

Poate că trăiam fascinaţia vieţii. Eram în siguranţă şi în pericol, afară şi înăuntru, liberă şi blocată, cuminte şi rebelă în acelaşi timp. Îmi demonstram de fiecare dată cât de mult îmi doresc viaţa. 

Stăteam aşa pentru nu ştiu cât timp (chiar nu ştiu) şi mă bucuram. De culori, de lumină, de zborul păsărilor, de toate secretele pădurii din depărtare, pe care mi le imaginam. Trăiam o vreme într-o altă lume, în care zborul era cel mai banal mijloc de transport.

Obiceiul ăsta era de fapt cea mai la îndemână evadare a mea. 
Îmi plăcea să cred că de fiecare dată când mă întorceam înapoi, în casă, striveam moartea. O aveam la mâna mea.

Adrenalina mi-a avut, încă din copilărie, cote dubioase şi acum, când nu le ating decât foarte rar, nu mă mai mulţumesc să ies pe geam. Poate de asta încep, din când în când, să-mi complic viaţa. Nu ştiu.

Încerc să aflu de ce nu ştiu să trăiesc altfel decât pe sârmă, la înălţime.
De ce nu pot trăi decât cu sentimentul că în orice clipă pot ameţi, pot cădea, continuându-mi însă mersul cu privirea înainte.
Poate că partea bună în toate astea e că nu-mi mai e demult frică de înălţimi, de zbor.
Şi de apusuri.
Poate.