Vasile

Denie, într-un an al copilăriei mele. Eram în faţa bisericii, la ţară, flancată de văr-miu Ovidiu şi de Vasile, un prieten rrom, care ne spunea bancuri cu orele, la bară. Pentru savoarea limbajului, şi deloc în sens ostil, voi folosi cuvântul „ţigan”, aşa cum spunea şi Vasile despre el că este. Deci, Vasile era prietenul meu ţigan consătean.

„Bara” era o bârnă bătută orizontal în doi pari de un metru, înspre uliţă, şi avea rolul de a opri vacile să mănânce iarba de pe „zoană” (bucata de pământ din faţa casei bunicilor). Nu ştiu de ce trebuiau oprite, pentru că iarba nu era specială, nu era crescută cu muzică şi cu greblări duioase, nu mânca la comandă îngrăşăminte naturale (doar calul avea permisiunea de a face treaba mare şi multă pe ea), ci era o iarbă ca toate ierburile. Oricum vacile ar fi mâncat puţin şi apoi şi-ar fi continuat drumul spre casă (erau toate dresate, ştiau unde le este grajdul), dar în situaţia în care erau puse seară de seară întorcându-se de la păşune, se mulţumeau doar să se scarpine ostentativ de bară şi să plece în treaba lor.

Revenind, Vasile era cel mai mare dintre copiii Ilenii şi ai lui Vasile ăl bătrân (pe-atunci aveau patru copii în total), era cu doi ani mai mare decât mine, dar muncea cot la cot cu părinţii lui. Prin sat, cu ziua.

Erau săraci, şi cât puteau fi de cinstiţi, ca toţi românii de altfel. Aveau o casă din chirpici, un salcâm bătrân în curte, câteva găini şi o vacă bolnavă care hrănea întreaga familie. Păduchi avea doar Ileana, şi din când în când eu, pentru că mă băgam frecvent în „poiata” găinilor şi în cuşca lui Turcu (câinele negru pe care îl călăream ca un jokeu talentat), dar după o vreme ştiu sigur că toţi copiii aveau şi ţineau secretul pentru ei.

Jucam fotbal cu Vasile, cu Ileana, cu verişorii mei şi cu alţi copii din sat, pe uliţă, seara. Atunci se adunau, frate, chipurile pentru că în timpul zilei munceau. Nu zic, şi noi aveam treabă, dar chiar atâta nu (doar la sesiunea de praşă, de cules, şi de fân înţelegeam cum stau lucrurile).

Eh, şi seara ne jucam. Fotbal, „geami-geami”, „ţară, ţară vrem ostaşi”, „raţele şi vânătorii”, „ascunselea”, „prinselea”, iar când se înnopta, ne adunam la bară la glume şi poveşti. Multe dintre ele, dintre băsmelile pe care le ziceau ăia mai mari, nu le înţelegeam, şi mă enervau că râdeau ca proştii, iar pe furiş alţii se şi pupau, da’ eu îi vedeam, chiar dacă era întuneric.

Şi nu ştiam ce înseamnă boala, sărăcia, neputinţele, deşi toate erau împrăştiate pe la fiecare casă cu copii mulţi. Ne jucam şi eram egali în joacă, ne bucuram, cu toate că unii dintre noi ştiau dureros de clar ce-şi doresc şi alegeau să uite.

Şi am râs ca sfecla atunci în seara aia în faţa bisericii, când am stat cu Ovidiu şi cu Vasile la o Denie, că aici vroiam să ajung cu povestea, ca peste ani să-mi dau seama ce simple şi grave erau lucrurile.

- Te rogi, Diana?
- Da.
- De ce?
- Să nu mă mai tundă şi să-mi ia pantofi de lac roşii la toamnă. Tu?
- Eu nu mă rog. Tu pentru ce te rogi, Vasile?
- Eu mă rog să nu-mi moară vaca.

Dacă aş fi ştiut

Niciodată florile n-au durut mai tare ca atunci când mi le-ai adus la ceva vreme după ce ne-am despărţit.

Din după amiaza aia în care te-ai întors de la muncă zâmbind, cu durerea sufocată bine în suflet, cu o mână ascunsă la spate, iar cu cealaltă ţinând o sacoşă în care aveai cumpărată o pâine şi două gogoşi cu ciocolată, eu am mai plecat puţin spre nicăieri.

Mi le-ai adus din senin, de parcă ai fi ştiut că în ziua aia am cumpărat o găletuşă de tablă, cu toartă, cu tot ce-i trebuie, vopsită în alb, şi aş fi vrut să văd cum îi şade împodobită.

Ţineai la spate buchetul bogat de lăcrămioare, iar ele îşi ţineau respiraţia şi parfumul, să nu le ghicesc. Ca nişte copii ce jucau de-a v-aţi ascunselea, pe front.

M-ai detonat şi inima-mi s-a făcut ţăndări, câte o bucată pentru fiecare clopoţel alb din buchet. Le-am aşezat încet în găletuşă şi am încercat să-mi amintesc cum făceam cu gura când aveam un zâmbet de fericire de exprimat. Nu ştiu dacă mi-a ieşit. Mulţumirile însă, au fost sincere, pentru că în acelaşi timp, mă lăsam furată de curăţenia gestului tău. De cuminţenia şi de frumuseţea inimii tale. Apoi, cădeam în celelaltele şi multele amintiri frumoase, cu flori primite de la tine, pendulând între agonie şi bucurie.

Mai pe scurt.

Ştii, Bubu, florile alea aşa de neaşteptate le-am primit ca pe o coroană depusă pe mormântul căsniciei noastre nefăcute.

Florile alea m-au rănit pentru că dragostea, în cazul meu, e o boală.

Florile alea de le-am depus într-un şanţ din creierul meu mi-au amintit, încă o dată, că nu mai sunt nici eu.

Şi dacă aş fi ştiut de ele, nu aş mai fi cumpărat găletuşa de tablă, vopsită în alb, cu toartă şi cu tot ce-i trebuie.

Colţuri

Mă odihnesc între gât şi umărul tău stâng, iar nasul mi s-a agăţat în clavicula-ţi ruptă mai demult. Cea pe care la început ţi-o fereai şi nu mă lăsai să adorm pe ea, de frică să nu se dezlipească, dar care acum ţi-e mai puternică decât un femur.

Mă droghez cu mirosul pielii tale, te inspir adânc, repetat, iar în plămânii mei te condensezi. Te expir uşor, cu frică, sub formă de lacrimi.

O mână mă ţine lipită de tine să nu mă dezechilibrez, iar cealaltă îmi netezeşte părul şi apoi îmi conturează faţa, trecând la limită pe lângă ochiul meu stâng, închis.

Mi-e bine şi mă doare lângă tine. Mă dor toate întrebările la care nu avem răspuns, mă dor visele care nu ni s-au născut, mă dor amputările de speranţă şi trezirile din iluzia lui „noi”. 

Mă doare gândul absenţei şi gândul prezenţei tale şi mă doare că ne dor toate astea.

Că nu murim şi că nu trăim. Că nu ştim cu adevărat de ce, dar nu putem continua sperând să fim.

Degetele tale răsfirate îşi opresc tremurul urmându-şi traseul mângâierii şi îţi spun că de data asta nu mai plâng, îţi spun că de data asta ne vom desprinde zâmbind, pentru că am secat.

Ele nu ştiu că picăturile de apă sărată au hotărât să se arunce prin celălalt colţ de ochi, să alunece departe de amprentele tale sub care ţi se zbate inima.

Frica de apusuri

Cu fundul pe pervazul dormitorului de la etajul 8, cu picioarele bălăngănindu-le în afara blocului, cu capul sprijinit de tâmplăria verde, uşor scorojită, urmăream deseori cum cade soarele între munţi. Ascultam atentă zgomotul apusului, şi-mi afundam privirea în lumină, în depărtare, până nu mai vedeam, până nu mai ştiam unde eram, până nu mai conta nimic altceva decât mica mea libertate excentrică.

Mi-am făcut obiceiul ăsta, odios şi înspăimântător pentru mama, când eram în primii ani de şcoală şi l-am păstrat până la terminarea liceului. Apoi am uitat de el, şi ulterior ne-am mutat din apartamentul din Saturn. Strada. Deşi am senzaţia că, într-adevăr, am trăit mai demult pe o altă planetă.

Nu m-am întrebat niciodată până acum de ce făceam asta, mi s-a părut întotdeauna ceva obişnuit, chiar mă uitam mereu după vecini poate s-o ivi vreunul la geam, însă acum cred că încep să pricep, încep să mă înţeleg.

Atunci acţionam fără profunzimi, fără raţiune, doar dintr-o nevoie pe care nici nu ştiam că o aveam, dar azi sunt convinsă că totul mi-a fost cu sens.

Când stăteam pe geam, pe jumătate afară, de fiecare dată parcurgeam un drum.
De la Frică la Putere. Un drum cu destinaţia în mine.
Înţelegeam distanţa şi-mi era frică de ea, dar nu vroiam să o accept ca o piedică în libertatea mea. Stăteam câteva clipe fără aer, încăpăţânată ca o piatră, şi priveam în sus, în jos, în depărtare. Apoi se instala plăcerea de a-mi fi depăşit frica, voluptatea aerului, şi victoria asupra mea. Puterea.

Nu m-am gândit niciodată să mă arunc, dar atât de mult mă obişnuisem cu distanţa, încât îmi spuneam că dacă ameţesc puţin sau dacă alunec, pun un picior înainte şi mă împing înapoi, în casă.

Poate că trăiam fascinaţia vieţii. Eram în siguranţă şi în pericol, afară şi înăuntru, liberă şi blocată, cuminte şi rebelă în acelaşi timp. Îmi demonstram de fiecare dată cât de mult îmi doresc viaţa. 

Stăteam aşa pentru nu ştiu cât timp (chiar nu ştiu) şi mă bucuram. De culori, de lumină, de zborul păsărilor, de toate secretele pădurii din depărtare, pe care mi le imaginam. Trăiam o vreme într-o altă lume, în care zborul era cel mai banal mijloc de transport.

Obiceiul ăsta era de fapt cea mai la îndemână evadare a mea. 
Îmi plăcea să cred că de fiecare dată când mă întorceam înapoi, în casă, striveam moartea. O aveam la mâna mea.

Adrenalina mi-a avut, încă din copilărie, cote dubioase şi acum, când nu le ating decât foarte rar, nu mă mai mulţumesc să ies pe geam. Poate de asta încep, din când în când, să-mi complic viaţa. Nu ştiu.

Încerc să aflu de ce nu ştiu să trăiesc altfel decât pe sârmă, la înălţime.
De ce nu pot trăi decât cu sentimentul că în orice clipă pot ameţi, pot cădea, continuându-mi însă mersul cu privirea înainte.
Poate că partea bună în toate astea e că nu-mi mai e demult frică de înălţimi, de zbor.
Şi de apusuri.
Poate.

Mamaileana

La o săptămână, calul s-a întors acasă. Singur. 

Se declarase pacea, dar inamicul îşi uitase o bombiţă sub un pod, pe unde întâmplător treceau soldaţii supravieţuitori spre casele lor. Făt-Frumos-ul ei a fost declarat dispărut şi erou de al doilea război mondial, iar ea, între timp, l-a aşteptat şi a crescut trei fete şi un băiat. Singură.

Făt-Frumos nu şi-a cunoscut băiatul, dar cei doi au avut acelaşi nume. Alexandru. Poate că dacă ar fi apucat să îmbătrânească, ar fi fost în sat doi „nenea Sandu” şi ar fi fost derutant, dar n-a fost. A fost doar dureros. 

Ileana Cosânzeana s-a săturat într-o zi de îngropat o parte din proprii copii şi a plecat după Alexandru-Frumos Ursu la 94 de ani.

Nimeni nu a putut s-o oprească, deşi medicii spuneau că ar mai fi putut rămâne mult timp lângă familie, pentru că ea a fost de la 24 de ani deasupra timpului, ea l-a domesticit prin speranţă şi prin credinţă în Dumnezeu, prin aşteptare şi prin răbdare, prin trăitul vieţii cu demnitate şi cu hotărâre.

Ea n-a mai avut nevoie de timp şi ni l-a lăsat nouă.

Degeaba au implorat-o nepoţii şi strănepoţii să accepte singura soluţie de supravieţuire. Chirurgul i-a compus chiar şi o poveste frumoasă cu un copac puternic ce avea o crenguţă uscată, şi care a crescut şi mai frumos după ce a fost tăiată acea crenguţă.

Ea i-a spus cu blândeţe că e bătrână, dar nu şi proastă. Că pricepe ce vrea să zică, dar că ea nu vrea să-i fie amputată „crenguţa”, pentru că o viaţă acea „crenguţă” a ajutat-o să-şi crească cei patru copii, că acea „crenguţă” i-a îmbrăţişat omul pentru ultima dată înainte să plece la război, şi că ea nu vrea să o arunce dacă acum nu-i mai e folositoare.

Şi-apoi, că la întâlnirea cu Alexandru al ei, vrea să meargă măcar întreagă, dacă nu frumoasă cum a fost cândva. Medicul a lăcrimat şi i-a spus că are totală dreptate.

Adevărul a fost undeva la mijloc, pentru că mâna bolnavă a rămas la locul ei, i-a cangrenat lent şi dureros corpul, şi i-a blocat toată dragostea în inimă. Dar nu s-a uscat cu adevărat, pentru că străbunica mea, "Mamaileana", a înflorit cu totul în Veşnicie.

Un Cadou Imens

Îmi doream de multă vreme să ajung la mănăstirea Prislop, dar parcă de fiecare dată ceva mă tot oprea, ceva tot intervenea încât să-mi anulez călătoria, forţându-mă să o tot amân. Ajunsesem să mă gândesc dacă nu cumva mi se interzice să calc acel pământ, pentru nevrednicia mea. Nu m-am înşelat, însă, în acelaşi timp, am înţeles mai târziu că în tot acest timp mi s-a pregătit un cadou imens.

Aşadar, pe 31 iulie 2014, stăteam la rând, mână în mână cu Bogdan al meu, aşteptând să ne întâlnim cu Sfântul Părinte Arsenie Boca, să-i mulţumim pentru că ne-a primit la el acasa şi să primim binecuvântarea sa. Priveam înainte printre oameni, nu-i vedeam crucea, dar îi simţeam prezenţa. Ştiam că stă undeva mai sus şi-i îmbrăţişează pe toţi la umbra crinilor, a căpiţelor de flori aduse de pelerini. 

Liniştit, răbdător, blând.

Cumva coada de jumatate de oră de dinaintea noastră (şi de câteva ore din urma noastră), a fost cu precizie ceea ce aveam nevoie. A cântărit exact cât să mi-i perind prin minte pe toţi cei pe care îi port ca broşele în suflet şi pe cei cu care Dumnezeu a rânduit să mă întâlnesc în viaţă până acum, rugându-l pe Sfântul să mijlocească pentru toţi înaintea Tatălui nostru. Era frumos, cald, şi burniţa uşor, de parcă Cineva a luat un pulverizator să împrospăteze aerul.

Cei grav bolnavi, greu încercaţi, în scaune cu rotile, care nu puteau să aştepte, treceau tăcuţi şi ajutaţi pe lângă şir. Treceau ca nişte umbre într-un ritual tacit, de toţi consimţit.

Unul dintre ei mi-a atras atenţia în mod deosebit. Poate pentru că era tânăr, dar părea bătrân. Poate pentru că putea merge, greoi, dar era gârbovit, parcă rupt de la mijloc, aplecat ca o salcie, cu mâinile aproape inerte, pe jos. Poate pentru că pentru o clipă a ridicat privirea din pământ şi îi era tulbure, incertă, aruncată în gol. O ovină blândă şi chinuită, călăuzită de o mamă a carei putere îi era credinţa, nădejdea şi dragostea.

Au dispărut înaintând şi m-am întors la ale mele, pentru că de unde eram nu puteam să văd momentul lor întâlnire. În scurt timp am auzit nişte răgete, ţipete, tulburare şi o forfotă mare. Am privit în lateral şi l-am văzut pe tânărul bătrân vomitând peste morminte, iar pe măicuţe roind în jurul lui cu apă. Apoi iar linişte.

Când am ajuns aproape de cruce, el şedea pe o băncuţă, cu spatele drept, cu privirea limpede şi căutând să vadă în jur. Era ca şi cum se trezise dintr-un somn greu, năucitor. Mama lui privea la el blocată, cu frică să nu-i treacă vindecarea. Măicuţele zâmbeau şi ne îndemnau să ne apropiem de Părintele.

Mie îmi zâmbea inima şi de nicăieri îmi bubuia repetativ în minte: „şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.”



Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, pentru că ne-ai arătat puterea Ta şi prin Sfântul Părinte Arsenie Boca!

Pisici. Ai tai, indeosebi

Auzi, scumpule, nu te mai obosi să mă mai întrebi vreodată ce mai fac sau dacă am murit.
Îţi spun acum şi poţi reciti mesajul meu, din când în când: 

„Să ştii că eu întotdeauna sunt bine, pentru că pisicile întotdeauna cad în picioare. Iar eu, când nu mai cad aşa, înseamnă că am murit. Va scrie despre treaba asta-n în ziare, şi vei afla, stai liniştit.”

Numai atunci

Cea mai elegantă ţinută o port atunci când sunt ţinută de braţele tale. 

Când rochia mi-o croieşti din sărutări, când mi-o asortezi cu răsuflări-brăţări la încheieturi, când îmi prinzi cerceii cu ochii închişi, cu buzele lipite de câte un lob al urechii. 

Atunci pornesc desculţă spre vocea care mă cheamă la odihnă, într-o vale a gâtului tău, liniştită că în apropiere ţi se zbate minereul inimii. 

Îmi pare rău că, înainte de a pleca, când mă mai privesc o dată în lacurile tale verzi şi adânci, nu e nimeni prin preajmă să vadă cât sunt, numai atunci, de frumoasă.