Atentie la gropi

Dragostea nemanifestată o vreme, prea multă şi hapsână, se transformă la cea mai mică zdruncinătură, într-o vomă emoţională. 

porunca apocrifa

Diana mea, să nu-ţi faci chip cioplit din pământuri uscate, oricât de frumoşi ar avea ochii, şi nici să te închini lui. E păcat de tine. 

Neam prost

Am bătut la poarta cărnii tale, am pus urechea să te ascult, iar pielea îţi era compactă. Nu lăsa nimic să treacă prin ea. Niciun gând, nicio emoţie. 

M-am îndepărtat, gândind că nu-i nimeni acasă. 

Că nu eşti, că nu ai fost niciodată. 

O posibila explicatie

Cred că degetele nu se termină acolo unde le vedem, ci în prelungirea lor, acolo unde formează un mănunchi, împreună cu ale acelui om la care te gândeşti. 

Poate de asta îmi scapă printre degete orice.

Dă-mi drumul, mă ţii legată! 

Zi ca nu-i asa

Frumuseţea care vine din interior nu te transformă într-o zână, ci în „cea mai bună prietenă”.  

Comportament deviant

Ce fac eu când mă îndrăgostesc?  

Scriu până ameţesc, trăiesc o poveste teribilă în cuvinte, îl compun şi-l descompun pe bietul om după bunul plac, vorbesc cu el- în cel mai bun caz cu fotografia lui în faţă, mă supăr şi-apoi mă controlez. 

Inainte sa adorm, îmi zic: „ce viaţă tumultuoasă trăiesc”. 

Reciprocitate

Peste sicriul tău nu se va arunca pământ. 

Voi fi acolo şi voi răsturna peste tine tot ce ai lăsat în urmă. Tot ce nu ai trăit. Tot ce ţi-a fost frică să recunoşti, să accepţi, să dăruieşti. 

Voi avea grijă să-ţi iei cu tine tot bagajul: amintiri, regrete, promisiuni, iubiri, dar mai ales nenorocitul ăla de vis de nu mi l-ai rostit niciodată. Visul ăla care te-a târât o vreme prin viaţă, care te-a anesteziat când ceva te-a durut, care a fost mai adevărat decât tine sau decât mine, decât lumea din care vom pleca. 

Vei fi îngropat în tăcerea ta intactă, învelit în răceala ta impusă şi calculată, iar eu voi fi acolo să nu mai fac nimic. Să te privesc prin ochii tăi, pe care i-am oprit ca breloc de chei. 
Roagă-te să mor eu înaintea ta, şi dacă aşa se va întâmpla, să faci aceleaşi lucruri pentru mine. 

Evident ca nu. Sunt doar putin geloasa

Oare în viaţa oricărui bărbat, oricât de însurat sau doar fericit, există la ceas de întuneric, întors cu spatele şi încins la brâu cu mâna femeii sale, o imagine a alteia? 

A unei femei „prea” şi „foarte” şi „cea”, tocmai pentru că nu e a sa? 

A unei femei la fel de conştientă, ca cel care o ascunde îndărătul pleoapelor, că nu va putea niciodată să încropească un „noi”, oricât de efemer? 

Sau oare în viaţa fiecărui om întotdeauna va exista o persoană absentă iconificată (nejustificat)?