Prea multe filme proaste

(ma adresez unui anume tip de umor, celorlalte tipuri le cer scuze) 

Mi-am luat coaja de pe o buba, in apa cazii. Nu era vindecata, si primul gand mi-a fost: "Sa ma grabesc, nici nu stiu de unde apare un rechin. Intotdeauna apare unul." ( :)) )

Reanimare. O noua viata

"Traieste! Nu renunta acum! Traieste! Va fi bine, incepi o noua viata! Asistenta, mai mult pamant! Acum!" Imi ziceam in gand, in timp ce presam pamantul in ghiveciul in care sade acum, la reanimare, panseluta cu mustati. 

Priveliste

Nu ştiu cum e la voi, dar eu când privesc pe geamul din sufragerie sau pe cel din dormitor, văd oameni calmi, modeşti, la locul lor. Nimeni nu se grăbeşte nicăieri, nu demonstrează nimic, nu se revoltă steril, nu se supără. Politicoşi. Unii par că vor să-şi cedeze locul. Alţii au permanent flori la îndemână, sau se bucură de lumina ce le pâlpâie printre ramuri, de la soare. Se bucură de natură, ascultă păsările sau vântul, în funcţie de sezon. Singuri, şi totuşi împreună, făcând parte. O comunitate fără vicii, fără delicii, dar liniştită. Cum găseşti în toate cimitirele. Mi-e bine. ( ;)) )

01:48, 8 aprile 2014

La ora asta, în acelaşi timp, în diferite locuri, mulţi oameni sunt singuri. Sunt nişte singuri cu singurătăţi simţite diferit. Şi absolut toţi, oricât s-ar minţi, au în gând pe câte cineva. Poate dintr-un trecut apropiat sau depărtat, din prezent, sau poate dintr-un viitor în care îşi proiectează idealul de „împreună, aici şi dincolo”. Pe cei care sunt singuri în doi nu-i iau în calcul. Aşa...şi toţi singurii ăştia sunt cumva împreună, în singurătatea care îi leagă; unii încearcă să adoarmă, alţii urmăresc diverse genuri de filme, alţii scriu tâmpenii şi le postează. În astfel de seri teleportarea ar fi mai mult decât utilă. 

Un LEU la ocazie

Seară de august, pe marginea drumului. Stăteam la ocazii, singură. 

Nici nu ştiam ce semn să fac şi ridicam şi eu o mână, ca agenţii de circulaţie, zicând cu gura închisă: „Oneşti”. Poate de asta nu oprea nimeni.

Tren nu, maşină nu, autobuz spre acasă sau posibilitatea de a mă întoarce la mamaia, nu. Deşi varianta cu înapoi, la mamaia, nu am luat-o în calcul. Mai bine pe stradă, decât în casa din care în ziua aia îl scoseseră pe tataia cu picioarele înainte. În plus, „mâine”-le de atunci era ziua mea şi chiar aş fi vrut să beau o bere în incintă, cu gaşca proaspăt formată. La 16 ani, fără o zi, chiar conta să fiu cu ei, să trec peste pierdere privindu-l pe furiş pe ăla de-mi plăcea.

Credit, pe primul meu nokia, nu aveam. Mai niciodată sau doar de bip. Aşadar, proaspăt plânsă, într-un doliu care mă subţia şi mai rău decât eram deja, speram să oprească cineva. Fie şi-o căruţă. 

O vreme au trecut maşinile ca trenul prin gările mici, dar a oprit, într-un târziu, un bmw, cred. O navă spaţială. 

Am dat să urc în spate, dar şoferul mi-a deschis portiera din dreapta, în timp ce vorbea la telefon. M-am urcat deci în faţă, bucuroasă că voi vedea drumul prin geamul unei maşini rapide şi am tras portiera după mine, cu ambele mâini. Mi-a făcut semn să-mi pun centura, apoi s-a blocat totul, automat. Şi-am pornit. 

După o vreme, a terminat de vorbit la telefon şi-a iniţiat cu mine o conversaţie amabilă. Cum mă cheamă, câţi ani am, de unde vin. Îi răspundeam cuminte, în timp ce-l analizam: 45 de ani, mătăhălos, cu burtă, îmbrăcat scump, ca un familist afacerist şi cu o faţă de bivol mâncător de paste cu pizza. „Un om de treabă. Frumos din partea lui.” – mi-am zis. 

Priveam pe geam, în dreapta, ce mai rămăsese din apusul soarelui şi frânturile de munţi, mă legănam la curbe şi mă bucuram de viteză. Şi de confort. Drumul era liber în afara localităţii şi nenea mâna caii cu biciul. Filmic. Mna, aşa mi se părea mie atunci. Am întors spre el privirea şi atunci am observat că se pusese de ceva vreme să-mi zâmbească dubios. Pe moment mi-am zis că mi se pare şi am continuat să-l întreţin în conversaţia despre nimicuri. 

Până când, din senin, m-am trezit cu mâna lui scăpată întâmplător de pe schimbătorul de viteze pe piciorul meu anemic. "Nicio problemă – se mai întâmplă" îmi zic, şi nu ripostez nici după alte câteva ori. Mă comport ca şi cum nu aş fi simţit nimic, ca şi cum el ar fi atins o canapea veche sau ca şi cum s-ar fi bucurat cineva să atingă un tablou pictat în ulei. Ei, când a început să mă şi strângă uşor şi să-şi plimbe degetele înaintând spre buzunarele blugilor, am realizat ce, morţii lui!, voia. Şi de ce îmi zâmbise ca un don-juan-în-mizerie mai devreme.
Îmi devenise totul clar: el la puşcărie, eu la terapie. În cel mai fericit caz. 

Priveam înainte fără să vorbesc şi vomitam în interior, aruncam cu voma aia în el, îl călcam în picioare cu cizme de gumă, mărimea 45, după ce îl zdrobise un tir, urlam şi mă rugam să găsesc o cale să scap. Până când mă întrerupe din succesiunea de torturi la care îl supuneam în imaginaţie:

– Te grăbeşti rău? Ştiu un motel în drum, ne putem opri să mâncăm o pizza. Sau paste.

Îi răspund, prefăcut naivă:

– De ce să pierdeţi timpul cu mine? Cu siguranţă că vă aşteaptă soţia la masă, copiii, să vă jucaţi cu ei, înainte să adoarmă. Mă crede idioată ("cum naiba să nu înţelegi fă, că nu vreau să verific dacă blugii tăi sunt 75% polyester, decât dacă ţi-i dau jos cu dinţii?").

Încearcă să-şi ascundă, totuşi, iritarea şi cu o cochetărie masculină nereuşită, conştient şi el că numai dacă plăteşte i se va regenera palma dreaptă:

– Chiar aşa de bătrân mă vezi?

„Nu, doar ofilit, ratat şi îndesat, scârbos şi eroare umană ce eşti, c*c*-m-aş pe tapiseria ta alb-unt! Nu ţi-o vezi de burtă şi ai nevoie să ştii c-o ai, nu? Mergi la pescuit cu mămăligă pe ea, pedofilu’ naibii!” (şi multe alte injurii gândite).
În exterior am zâmbit discret şi mi-am impus să fiu calmă, să fac pe proasta până la capăt şi să-i schimb intenţiile. Toate astea, fără să-l enervez.

Simţeam că dacă ajunge să se supere, pentru că mă isterizez sau pentru că îl refuz (cine ştie, poate că asta i-ar fi plăcut şi mai mult), ajungeam să văd şi să simt de foarte aproape, în toate orificiile şi pentru prima dată, ce ar fi vrut. În principiu, p**a lui. Şi apoi mă vedeam cum aş fi fost lăsată noaptea, vie – bătută şi f*t*tă până la leşin sau moartă şi tranşată, în pădure. Iar în ziare titlu mare: „Ucisă de caii putere. Cine este milionarul pedofil? / Ultimul drum asfaltat. Tânăra nu a putut fi identificată”.

Mă gândisem pentru o clipă chiar să sar din maşină, din mers, dar bafta mea a fost că n-am ştiut s-o deschid. O blocase şi era automată toată.

– Dă-mi telefonul, să ne vedem în altă zi.

– Telefonul ăsta nu-i al meu, e al tatei, (se convinge uşor că sunt imbecilă de moment ce cred că el vrea telefonul meu) un om foarte violent. Ai mei mă ţin din scurt. Mi l-au dat să se asigure că sunt bine. Şi când ies în oraş, undeva, mă sună din oră în oră. (A realizat că el a tras o concluzie greşită şi că eu am priceput că vrea numărul meu de telefon.)

– Să nu-ţi pară rău... îmi zice el, insinuant şi ameninţător, pentru că eu cam exagerasem cu descrierea.

Acela a fost momentul în care am simţit (pentru că totul a fost instinct şi ajutor de Sus) că oricât de naivă şi de tâmpită aş fi, nu am nicio şansă să scap, că nu-i îndeajuns şi că trebuie să fac ceva şi să-l sensibilizez. Apoi să-l exasperez şi să-l scârbesc. Şi instinctiv, am combinat tot.

Mi-am lăsat lacrimile să curgă nod în barbă, şi-am început un monolog de genul:

„Of, iertaţi-mă... ei, cum de ce? Că vă indispun, sunteţi aşa pufos şi drăguţ prin toate complimentele de mi le-aţi făcut, aşa, să mă înveseliţi. Om cuminte ce sunteţi, dar eu nu ştiu că sunt o copilă anemică şi uscată ca scândura din gard? Semăn cu răposatu’ tataia, v-am spus că azi a fost înmormântat, bietul de el... Doamne, ce-a mai suferit, ţintuit la pat, neputincios, Dumnezeu ştie cum ajungem fiecare la bătrâneţe...

(Îmi lăsam mucii să-mi curgă, mă ştergeam cu mâna la nas şi apoi o lipeam de geam).

Nu vă speriaţi, îmi trece repede, doar că uneori mă apucă aşa o criză de plâns, mă ţine cam o oră şi mă lasă după ce vomit. Ah, nu, staţi liniştit, vă spun dacă am nevoie să opriţi, ştiu că mă înţelegeţi... Văd că sunteţi un om minunat, se citeşte pe chipul dumneavoastră blândeţea; nici nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru că aţi oprit să mă luaţi la ocazie. Cine ştie ce puteam păţi noaptea pe străzi, în Comăneşti.. Ce ar mai fi contat apoi dacă văr’miu care a ieşit de curând din puşcărie, l-ar fi făcut franjuri pe ăla de s-ar fi atins de mine? E ca fratele meu, n-a putut ajunge la înmormântare, dragu’ de el, avea de recuperat nişte bani de la unu’ de îl tot amâna. Ei, băieţii, se mai bat, se mai taie, ei ştiu. Dar e un cavaler, negreşit mă aşteaptă în Oneşti, unde mă veţi lăsa dumneavoastră... ”

Şi tot aşa: dubioasă, politicoasă şi antipatică.

Plângeam cu lacrimi mari şi calme, vorbeam tare şi rapid, şi-i atingeam tapiţeria din piele, de culoarea untului şi mâna de pe schimbător (când îl linişteam că nu vomit neanunţat), fără să mă fi şters de muci.

În scurt timp am devenit o nenorocire de care voia să scape. Descumpănit, după o linişte scurtă:

– Ai zis că mergi la Oneşti?

– Da. Păi nu mergem acolo?

– Nu, eu merg la Moineşti. Coboară!

Mai aveam destul de mult până la Târgu Ocna, cel mai apropiat oraş de Oneşti, era noapte şi el m-ar fi lăsat la drumul mare, poate în calea altui „familist”. Aşadar, am riscat şi l-am convins prin rugăminţi şi periaj emoţional să mă ducă până în Târg.

M-a dus. Cu ciudă. Poate că s-a simţit şi puţin vinovat. Poate că a avut şi el un înger păzitor. Nu ştiu, dar a oprit la intrarea în orăşel. Am scos 5 lei din buzunar şi am dat să-l plătesc (aici mi-am forţat norocul) şi m-a aruncat din maşină, cu tot cu bani, a tras portiera şi m-a înjurat, dar nu am înţeles ce a zis pentru că eram fericită şi în stare de şoc. 

L-am văzut din praf, întorcându-şi LEU-ul, pe o stradă ocolitoare, care dădea cine ştie unde.
Şi-am ajuns acasă în noaptea aia cu bine şi cu un om ce trăia din ocazii, şi care îşi pornea Dacia 1310 din contactul a două fire.

PS: Pe moment, am crezut că maşina era furată, dar după ce omul s-a tot întors cu totul către mine (învăţasem, şi-am stat în spate de data asta) în timp ce conducea şi mi-a spus că el trăieşte fără să-şi pună întrebări, am înţeles că mai bine e să nu ştiu nimic. Şi că în viaţă ideal ar fi să râd mai ales când îmi vine să plâng.

Nu e încă primăvară

Înainte vreme simţeam anotimpurile. Aveam „premoniţii” în legătură cu ele, şi făcea parte din bunul meu simţ să mă bucur de simţămintele astea sezoniere - exaltare, tolăneală, melancolie, moarte clinică supravegheată. 
Mă instalam în ele şi le aduceam nuanţe, le amestecam echilibrat, dar întotdeauna aveam un punct de plecare. Chiar ştiam când e cazul să vină primăvara, şi ea venea. La timp. La timpul de-l anticipam eu. 

Acum nu. Acum parcă nici n-am încredere că e primăvară afară, parcă nici nu o aşteptam, parcă nu-i era momentul să vină, pentru că astă iarnă m-am convins complet că vremea va continua aşa o veşnicie. 

Sunt sceptică şi mă îmbrac gros, în continuare. Sau fac câte-o nebunie, câte o excentritate vestimentară, cu gândul că mă va prinde negreşit o zăpadă. Sunt sceptică şi nu mă îndrăgostesc, nu mă mai. În fiecare primăvară făceam eroarea asta: fie de aceeaşi persoană, fie de altele. 

Acum, nu. Nu-i momentul. Nu-i contextul. Nu-i nimic. Mă dresez (am văzut că unora le merge) şi mă rostogolesc în gând, fac pe moarta în caz că mă suprind zâmbind a proastă, şi mă leg la poartă pe mămăligă şi apă.

Nu. Nu e încă primăvară. 
Chiar n-aş şti ce să fac cu un sentiment în braţe, din senin, peste noapte, ca zăpada aia pe care o aştept să vină mişeleşte. 

Poate un fel de-a fi

De-a lungul timpului, cam de când purtam rochiţele flauşate, cu volănaşe, de mi se vedeau chiloţii (şi ei tot flauşaţi) când mergeam, am tot căzut în dragoste pentru câte cineva. Mai exact, tot timpul. Bine, e mult spus „dragoste”, să zicem că am tot picat „în admiraţii”, iar uneori, atenţia asta pe care o acordam nesăbuit tipilor, fie ei posesivi cu maşinuţele de plastic, se transforma în obsesie de ani întregi, iar alteori, surprinzător, dispărea după câteva zile. Cert e că eu nu am avut niciodată pauză.

„Iubeam” neîmpărtăşit ca o nebună, atât cât puteam la fiecare vârstă, sufeream şi scriam şi mă întrebam ce am, de ce nu pot fi şi eu într-o stare de normalitate, fără să mă gândesc la câte cineva, fără să nu sufăr că nu sunt trasă de codiţe- faptul că eram tunsă „bros” nu era un argument, pentru că băieţii, dacă vroiau să chinuie o fată de le plăcea, găseau întotdeauna soluţii etc. (perverşii să se oprească din citit). 

În cel mai bun sau rău caz, eu le deveneam „cea mai bună prietenă”. Sau, când depăşeam momentul şi mă concentram la suferitul după altcineva, se trezeau să-mi spună că le sunt dragă. Adică „visul” se fucking împlinea, dar târziu. Întotdeauna cu întârziere. Ceea ce acum îmi spun că nu a fost un lucru rău, pentru că nu ştiu cum aş fi putut trăi fără să sufăr din amor neîmpărtăşit, fără să mă bucur de fiecare zâmbet primit. 

Atâtea poveşti  nu s-ar fi creat în capul meu, săracele. Sau nu aş fi ţinut minte multe momente drăguţe, simple, nevinovate, ocupată cu trăitul marii iubiri. Pentru unii poate, nişte prostii, pentru mine, cele mai tari trăiri. 

De exemplu, în clipa asta mi-am amintit de un tip care ar merita o scurtă povestire. Îl cheamă, sper că în continuare, Paul. Semăna cu Kurt Cobain, în glorie. Eu cântam într-un bar, la karaoke, şi după, a venit la mine cu o bere pe post de floare, şi mi-a oferit-o odată cu niste felicitări pentru voce. Am stat de vorbă cu el preţ de „floarea” dăruită şi când a trebuit să plec, şi-a scos o verigă din ureche şi mi-a aşezat-o pe-un deget. A doua zi am plecat din oraş şi aşa am bifat o amintire drăguţă. 

Revenind....Cum aş fi putut să mă autoiluzionez degeaba, sau cum aş fi trăit cu opţiunile nefericite, pe care acum le reneg? Oricum, cel mai mare rău ar fi fost să fi crezut că Diana e o fată frumoasă, şi fără dubii: cine ştie dacă mai puneam mâna pe vreo carte. :)) 

Cert este că eu nu pot altfel. Nu ştiu cum e să nu-mi placă de cineva. Gusturi proaste nu cred că am, poate doar aşteptări prea mari. Sau prea mici. Sau e un fel de a fi. NEXT! :D 

Lucru manual

Aştept să se potolească această vijelie (şi să renunţ la referile la Vişniec), după care ies pe balcon să-mi compun un om de zăpadă. 

M-am gândit să nu ies în parc sau în faţa blocului pentru treaba asta, pentru că nu vreau să-mi las omu’ de zăpadă singur pe frigul asta, să faca pipi pe el labradoru’ vecinului sau alţi căţei ce-şi scot prietenii la plimbare. 

Apoi, în caz că mi-e prea frig, de pe balcon ajung repede în casă, îmi revin, şi revin cu forţe proaspete la el (lui îi voi spune că pun de o cafea). 

Am să-i spun omului de zăpadă „Băi, noi nu suntem din ăia c-o iubire de-o vară...Noi suntem suflete gemene, până când primăvara ne va despărţi, ai înţeles? Care prinde primul primăvara, să o păstrezeee!... Până atunci mai e o grămadă, s-ar putea să dureze o veşnicie şi ceva iarna asta...Auzi, nici nu ştiu care pe care îl clădeşte de fapt, aşa cum se întâmplă oamenilor în general când le place să stea laolaltă. ”  

Am să fiu totuşi atentă - am să vorbesc în şoaptă, să nu mă toarne vreun vecin şi să fiu nevoită să-l trec la întreţinere.