La aproape un an, aproape de fiecare

          Initial, imi propusesem sa sarbatoresc un an de la lansarea cartii (3/10 martie) prin acest articolas, sa trag o linie si sa vad, din pareri, daca titlul a fost sau nu o minciuna. Daca exista sau nu cate "o diana pentru fiecare". Inca nu stiu.
         
         Ma gandisem si sa sun la editura, sa aflu cate exemplare mai au (acum cateva luni mai erau in jur de 50) si sa anunt cifra, in ideea in care nu cred ca voi mai reusi sa retiparesc. Inca mai sunt cateva.
         
Acum, ma intreb: si daca nu va fi asa? Daca, totusi, voi reusi sa retiparesc inca vreo 300 de exemplare? Si ce, daca nu s-a implinit anul? Si cum sa multumesc pentru atata apreciere si iubire? La aproape un an de la lansare sunt iar aproape de fiecare, recunoscatoare. 
Inca nu imi vine sa cred. 

Nenea Vali, profesor de fizica si informatica

„Faptul ca toti ne regasim in cartea ta arata tocmai autenticitatea ei si faptul ca ai scris-o cu maxima sinceritate. Este despre oricare dintre noi, numai ca tu ai avut curajul asta.”

Ortansa, actrita

„M-am diseminat prin sufletul si mintea ta ...si invers. Fuziunea aceasta mi-a dat posibilitatea sa rad, sa plang, sa vibrez, pana in ultima celula, cu tine! Te-am respirat asa cum respiri ozonul desi, marturisesc, am incendiat si cateva tigari... Te iubesc de la - la + Infinit!”

Mirela, asistenta medicala

„Draga mea, sunt fascinata de carte, (...) imi place de nu mai pot, citesc, citesc, dar in acelasi timp nu vreau sa o termin. De aceea si vreau sa ma vad cu tine, sa te pipai, sa stiu ca esti reala. (...) Uite azi nu am lasat cartea pana la ora aceasta, este... Fabuloasa! Am plans, acum rad. Doamne, esti...esti complexa, nu exista cuvinte. Ce scrii si transmiti este inefabil! Ce mi-ai facut tu mie, in Joia mare, sa ma apuce ora 13 in pat citindu-ti cartea.... Draga mea, am terminat-o. Acum trebuie recitita, de data aceasta cu creionul in mana.”

Catalin, designer-machetator, licentiat in filologie

„Cred ca ai o calitate speciala, de a remodela universul inconjurator. Ca o picatura cazuta pe suprafata unei ape linistite. Cartea ta si felul tau de a fi ne-au mobilizat pe toti la editura si in tipografie, cu atat mai mult cu cat au fost diverse dificultati de trecut. Nu poti sa-ti imaginezi ce aventura a avut cartea ta pana sa ajunga asa cum este. Si cate emotii a creat! E un fenomen inexplicabil, pentru ca, in activitatea noastra de acolo, lumea nu sta sa si citeasca, nu e timp pentru asta. Si revenim la ce am spus la inceput. Ai o influenta subtila asupra lumii. Te admir pentru asta.”
„Diana, oricat esti tu de modesta, nu esti o oarecare. N-o spun ca sa te magulesc. Cred sincer ca ai calitati deosebite.”

Klara, chirurg plastician

„Felicitari! Am terminat de citit cartea ta si pentru mine si-a atins scopul! Multumesc frumos!”

Lamia, actrita

„Scumpa mea prietena, ma pierd si ma regasesc in randurile tale. Copil frumos si bun. Cat curaj, sa-ti pui sufletul la vedere!”

Felicia, profesoara de geografie

„M-am grabit sa-ti scriu, desi nu ti-am terminat cartea de citit. Dar mi s-a parut entuziasmant ca pot scrie unui autor, dupa ce am vorbit cu atatia doar in mintea mea. E si un raspuns la provocarea ta dubla de a ne regasi in vreo diana si de a-ti gasi diagnosticul. Mi-am si imaginat cum ne-am dus cu totii aseara acasa, ne-am pus constiinciosi halatul de doctor si ne-am luat lupa si bisturiul sa-ti disecam sufletul. Eu recunosc ca m-am bagat in pat si mi-am pus un pahar de vin. Diagnosticul pe care ti l-am gasit e „umanita cronica agravata de introspectita profunda pana la nivel celular”. Din fericire, boala e fatala si se soldeaza cu nenumarate renasteri.
In care diana m-am regasit? Destule, mai ales in cea care cauta, se mira, amuteste, dincolo de cuvintele atat de bine potrivite. O sa-ti spun si in ce nu m-am regasit - increderea in oameni. Acel nivel de incredere incat sa te dezvalui in toata vulnerabilitatea ta si sa te pui in mainile unor straini fara alte strategii de aparare decat scuza „Asta sunt eu, alta, mama nu mai face”. Ce poate fi mai dezarmant decat atat? Si, mai ales, ce poate insemna mai mult acceptarea de sine, dincolo de tot zbuciumul indoielilor? Deci, te voi folosi pe post de bibelou pentru a-mi aminti ceva ce am uitat de atata timp incat nici nu-mi mai amintesc cum e. De fapt, cred ca ti-am scris sa-ti multumesc pentru darul tau si sa te rog sa continui, pentru ca „mai vreau!”

Vlad, actor si profesor doctor in arta actorului

„Cartea ta e ...tare. Verry impressive, indeed. Mi-au ramas in memorie, deocamdata, pentru ca n-am incheiat-o, fragmentul cu sireturile, cel ce Brumaru, cel cu Craciunul din anu' I si ... altele, desigur.”

Diana, profesoara de limba engleza si licentiata in teologie

„Iti multumesc pentru ca ai scris aceasta carte. Este frumos sufletul tau, zburdalnic, dar atat de pur si autentic in traire...Mi-a placut la nebunie chiar conflictul tau interior si felul cum pui in cuvinte ideile. Ai un talant pretios.”

Cristina, asistenta medicala

<“Eu cred in rai si-n iad. Trec prin ambele locuri zilnic”. Citesc si recitesc.....si parca le traiesc! Iti multumesc om frumos pentru tot ce rascolesti in mine! ❤️>

Monica, scriitoare

„Ba te iau in serios. Tot ce ai pus in cartea aia sunt bucatele din tine, din sufletul ala al tau minunat si curat. Si-mi place ca descopar o Diana minunata. Cu credinta multa. Cu framantari, intrebari, stari de tot felul. Si peste toate, multa iubire de om. De frumos. Cartea ta e ca un izvor rece intr-o zi de arsita. Te racoreste. Si te duce intr-o lume in care rautatea nu-si are locul. Esti minunata, Diana. Te imbratisez tare de tot!”

Bianca, profesoara de limba engleza

„Deja am dat tema elevilor din cartea dumitale! Desi nu am ajuns la momentul T, a ajuns ea la mine. Si am si pus-o la treaba. Felicitari, Diana! Nu-i lucru usor sa te dezvalui tuturor...O fi dragoste, maica, pentru ca altfel nu-mi explic!”

Geri, artist plastic

„Dau paginile si o descopar, o redescopar, zambesc si o simt langa mine povestindu-mi ce a facut ieri si alaltaieri. Chicotim amandoua la cate un cuvant mai vulgar, la o situatie comica, ori cand ea trage cate o concluzie, uneori in soapta parca sa nu se simta din nou acea durere, alteori mai tare sa se auda recunostinta. " Stai sa-ti spun ceva, intre doua batai de inima" zice ea. Si incepe a-mi povesti cate-n luna si in stele. Eu beau cafeaua si zambesc, sorb cuminte fiecare cuvintel si ma bucur sa o am, sa o stiu, sa o imbratisez si sa plang de dorul ei. Ce gasesc eu in diana e emotie, umor, profunzime...dar mai bine sa o descoperiti voi, ca e diferita pentru fiecare. Ma duc sa-mi fac alta cafea. Multumesc, Diana!”

Sinziana, tehnician dentar

„Diana draga, tot citesc din tine (practic) si parca tot mai tare imi vine sa te iau in brate!”

Roxana, economista

„Cartea e bestiala. Scrii minunat!”

Mariana, profesoara de limba romana 

„Am inceput sa citesc romanul. Eleva e intrecut cu mult profesorul. Felicittari! Nu am stiut multe despre tine si din cartea asta aflu ca pictezi si pictezi foarte frumos. Ce sa spun, sunt extaziata si stupefiata in acelasi timp. Cu fiecare fraza parca patrund in inimioara ta, atat de sensibila, si descopar o alta tanara incercata de viata, parca prea incercata pentru varsta pe care o ai...Cand vei putea, as dori un autograf si poate atunci mai vorbim.”

Alexandra, ofiter 

„Stiu ca au trecut cateva luni de cand mi-ai dat cartea si de cand m-am apucat sa o citesc, insa nu am vrut sa o termin repede...iti cunosteam de dinainte profunzimea, dar am descoperit in scrisul tau o adevarata arta! Felicitari! Te-as citi la nesfarsit!”

Adina, medic veterinar

„Diana, tocmai am terminat de citit cartea (stiu ca mi-a luat nitel), am ras si am plans, esti minunata! Te imbratisez si sper sa ne vedem curand! Apropo: chiar ai omorat catelul? Acum am vazut pe spatele cartii ca a mai zis cineva ca a ras si a plans. E bine ca ai reusit sa aduci emotiile astea la oameni atat de diferiti!”

Alina, profesoara de limba romana si franceza

„Draga mea Diana, lansarea cartii tale cu o zi inainte de Duminica vindecarii slabanogului, cartea in sine si emotiile generate de amintirea copilariei noastre in ale „iluminatului public” m-au determinat sa includ cartea ta in categoria cartilor vii. (...) Cartea ta este pentru mine si un popas, si o ancora. (...) Cred c-as fi in stare acum sa scriu o carte ca reflectie a fiecaruia dintre gandurile tale. Prea multe dintre trairile tale imi sunt familiare! (...) Iti multumesc in numele tuturor celor care indraznesc sa-si scoata capetele de sub zapada ca ghioceii si sa comunice cu tine si cu ei insisi dupa lectura cartii tale. Am sa las in continuare „copilul tau de hartie” sa zburde si sa rada in sufletul meu.”

Calul a rămas la mine

Merg cu privirea în pământ şi când o ridic dau de o herghelie de cai păscânzi pe o păşune îngrădită. Nu ştiu dacă există “păscânzi”, dar îmi place cum sună. În fine, mulţi cai diferiţi, păşteau. Mai retras, trântit la umbră, stă un cal alb. Simţitoare din născare, mă duc la el, deşi ceilalţi par că se agită şi mă cam blochează. Mă aplec, îl mângâi pe bot şi dau să-l îmbrăţişez, însă mă trăsneşte un parfum bărbătesc cunoscut.

- Exagerezi. Da, e parfumul lui, dar nu am apucat să fac un duş. Încet la coaste.

Şi se apleacă până la pământ, în faţa mea, cât să mă urc uşor. Am tot 165 de centimetri. El, calul zic, e alb şi poate superb, dar e atât de transpirat şi obosit, încât arată sur şi destul de bătrân. Ne depărtăm la pas de herghelie şi nu văd nimic în jur pentru că mă ţin de coama lui, de echilibru şi mă aşez pe burtă când simt tare că-mi lipşeşte o şa.

- Mda. După cum te-ai prins, eu sunt calul lui Făt-Frumos. Alb. Evident, nu există un singur făt-frumos, dacă mă întrebi pe mine, nu există niciun făt-frumos, sau mă rog, nu e musai frumos. Făt-Frumos e un nume generic dat unui flăcău care vrea să se însoare. Vine, se urcă pe mine, eu fac toată călătoria şi îl scot din toate rahaturile, iar la final, fata de împărat se mărită cu el. Eu sunt adus la herghelie şi apoi o iau de la capăt. Am obosit, după cum bine vezi.

- Dar de ce te aleg numai pe tine? (Vreau să-mi confirme, ştiu răspunsul.)

- Ţi-am zis că-s obosit, dar insişti, desi ştii. Aşa a fost scris în poveste – “făt-frumos vine pe un cal alb” şi nimeni nu riscă aiurea. Cum să se ducă la ilenecosânzene călare pe cai negri, sau ciungi, sau altfel decât albi? Da, sunt un fel de momeală, dacă la asta te gândeşti.

- Mie îmi plac ăia negri. Caii, zic. Roibi, suri, champagne…

- Tu nu eşti măritată. Zic.

- Şi de ce miroşi a parfumul lui?

- Îmi place…că refuzi să accepţi ceva ce ştii. Că ai nevoie mereu de cuvinte clare, pentru că pe alea nu le mai poţi răstălmăci, analiza, uita. Şi-a găsit Ileana, drumul, locul.

- Nu a venit la mine cu tine….

- Nu a venit la tine să rămână. Hai să ne întoarcem la păşune, poate întreabă vreunul iar de mine…să apuc să fac un duş, să nu miros a aventură…

- Ştii ceva? Tu rămâi la mine. O să ne plimbăm la pas amândoi. Gata cu basmele, balaurii şi cu faptele eroice. Eşti obosit…şi poate că ar fi bine să mori pe loc, nu alergând. De azi eşti doar un cal alb. Al meu.

- Şi dacă mă caută făt-frumosul tău? Sau ce facem cu restul de fete?

- Să vină pe jos. Sau pe o iapă de orice altă culoare. Ar trebui să aibă totuşi puţină imaginaţie şi poveştile pregătite…iar restul…dacă se poartă cioara vopsită, de ce nu şi calul?

Eh, şi m-am trezit. Da, şi eu sunt îngrijorată.

În loc de adio

I-a sunat telefonul şi a plecat în grabã, stingând ţigara absent. O fi fost maică-sa. Sau nevastă-sa, care l-a anunţat că naşte. Sau maică-sa, care i-a spus că naşte nevastă-sa. Nu ştiu, nu l-am întrebat niciodată nimic despre viaţa lui în afara mea.

Când a ieşit pe uşã mi-am dat seama cã nu am apucat nici sã-i spun „pe curând”. Aşa cã i-am fumat restul de ţigarã nefumatã, ca şi cum l-aş fi sărutat pe fugă şi pe gură.

De atunci, nu mai ştiu nimic de el. Şi, absolut întâmplător, m-am lăsat de fumat.

Plus că i-aş fi făcut rău băiatului nostru, care îşi anunţă sosirea zilele astea.

Miros de flori din copaci

Trei nopţi am dormit ca Albă ca Zăpada, după ce a fugit de acasă, în pătuţul unui pitic. Poate că povestea a exagerat în unele detalii, poate că piticii n-au fost chiar aşa de mici, iar ea poate că a fost o fată foarte înaltă. Poate că purta 40 la pantofi şi nu şi-a găsit niciodată încălţări uşor. Nu ştim cu adevărat de ce a fugit de acasă şi nici nu ne foloseşte acest adevăr, ca multe altele.

Eu ştiu că patul mi se termina uşor mai jos de genunchi, că plapuma era de o persoană şi că piticul dormea lângă mine. Sau eu am dormit lângă el (?).

Nu m-am putut duce în camera mea cu pat mare. Prea mi-a fost dor să mă mir cât e de mică, să simt cum respiră şi cum se transformă uşor într-un făt pe care eu îl port într-o burtă imaginară. (N-am s-o nasc niciodată, vreau să rămână cu mine pentru totdeauna.)

Mă întreb când am crescut, de acum, când se ghemuieşte în braţele mele, este copilul meu. Şi cum se face că, dacă eu vreau să mă ghemuiesc în braţele ei, ea devine o uriaşă.

M-am întors de acasă, dar mi-a rămas gândul la ea, cum persistă de discret un parfum de flori de măr, primăvara. Da, cred că e potrivit să o asociez cu mirosul ăsta delicat de flori din copaci, pentru că este un soi de om care te marchează, dar nu te dezechilibrează. (Te scoate definitiv din viaţa ei, dacă m-ai rănit pe mine. Atât. Dar asta e o altă poveste.)

Discret, trece fin şi nu eşti sigur dacă a trecut sau dacă ţi s-a părut că a trecut, dar între timp te trezeşti vindecat. Chiar am să întreb şi alţi oameni care o cunosc, dacă au aceeaşi senzaţie în preajma ei, poate sunt prea subiectivă.

În povestea mea, piticul este personajul principal. Mi-a scris de curând un mesaj într-o dimineaţă: “Sus, în Cer, Dumnezeu te iubeşte. Aici, pe pământ, mama.”

Eugen Virgil Nicoarã

Pe lângã un carneţel şi un creion, purta cu el oriunde o cutiuţã transparentã, ca sicriul Albei ca Zãpada, doar cã mult mai mic şi de plastic, cu un ceas fãrã curea. 
La piept, în buzunarul interior al gecii sale foarte uzate. 

Îl întorcea ritualic, apoi îl aşeza la loc în cutie, iar cutia o punea la vedere, pe masã. Ofta, zâmbea şi apoi începea sã predea Istoria Teatrului. 
Mã rog, aşa se numea cursul, dar de fapt ne vorbea câte în lunã şi în stele, ne plimba prin toatã dramaturgia, prin întreaga literaturã, compara, ne împãrtãşea din constatãrile sale şi discutam pe tot felul de subiecte despre viaţă, artă, cultură etc. Aş fi numit cursul lui Înţelepciunea Omenirii, dar tot ar fi fost prea simplã denumirea.

Dom’ profesor era o enciclopedie în continuã completare, o entitate care semãna mult a om, dar care nu era clar din lumea noastrã. 

Bãtrân ca Brâncuşi, cu ochii ageri, de copil, un intelectual, un geniu (mai exact) şi un pustnic, credea şi Îl simţea pe Dumnezeu, căruia i-a dedicat peste 600 de psalmi în versuri. Un om vertical, smerit, complex şi simplu, exigent şi blând, în acelaşi timp.

Greu de cuprins.

Citea ca la raze pe fiecare în parte şi notele le punea nu neapărat dupã ceea ce apãrea pe foile de examen – ştia exact cine şi cât copia, pentru că simţea minţile şi inimile studenţilor sãi. Nu ne supraveghea niciodată, scria la rându-i în carneţelul său tot felul de gânduri, dar ştia fiecare mişcare din clasă.

Îi plãcea sã ne provoace şi jucam uneori un joc fãrã nume, care consta în scrierea unei povestioare, folosind cuvinte spuse la întâmplare de noi, în clasã. Evident, într-un timp limitã. Îi plãcea sã fie cu noi la curs (câţi eram, când nu chiuleam), aprecia şi corecta construind, nu desfiinţând.

Ah, chiar acum îmi amintesc râsul lui, ca un cep dat unui butoi răguşit. Ciudat că m-am gândit la un butoi, când el era firav, şi ciudat dorul de m-a luat. Poate nu de el, ci de mine, cea care eram pe vremea când el era.

Notam în gând victorii, când reuşeam sã-l fac să râdă. Mă alintam debitând prostii ca o strănepoată de grădiniţă, iar el ba mă dojenea blând, ba îmi dădea apă la moară, ba mi le tăia scurte, ca apoi să pricep că mă păcălise cu supărarea.

M-am simţit apreciatã şi iubitã. A fost unul dintre dascălii din facultate care au crezut constant şi necondiţionat în talentul meu de actriţă şi de scriitoare. M-a încurajat când am avut cea mai mare nevoie, pentru că mereu a văzut dincolo de ce arăta momentul. Nu cred că i-am mulţumit.

Slab, cu barba albã ca “zãpada pe Salmon”, deci neschimbat, l-am întâlnit la câţiva ani dupã ce am terminat facultatea într-un autobuz. Am vorbit vreo patru staţii şi am coborât să nu izbucnesc în plâns. Simţeam că nu mai pot să-l văd în starea de singurătate, boală şi sărăcie. El nu era deranjat de nimic - trăia oricum în lumea lui nevăzută, dar eu da.

Cum, un geniu să se plimbe toată ziua cu ratb-ul, poate flămând, să scrie, să observe, iar să scrie, sau să se plimbe prin parc, fără niciun sprijin, fără ajutor, fără nimic?

Era prea demn şi împăcat cu efemeritatea vieţii, iar mie mi-a fost prea ruşine să îl întreb dacă are nevoie de ceva, dacă pot să-l ajut, sau să-l sun, să aflu de el.

L-am întrebat atunci ce-a fost cu ceasul ãla, de ce ţinea sã-l întoarcã mereu, sã-l poarte peste tot şi dacă-l mai are. L-a scos din geacă şi mi-a rãspuns liniştit cã acel ceas fusese al adoratei sale soţii, Angela, despre care ne-a vorbit mereu cu dragoste şi care plecase la Domnul, înainte să-mi devină profesor. Ceasul mereu întors a fost forma lui de a o menţine pe ea vie şi aproape de el, a fost obiectul care l-a menţinut în realitate şi l-a tot dus la ea, cu fiecare ticăit. Câte un pas, câte un pas, până la reîntâlnirea din cer.

Plângeam toţi pentru durerea lui când o mai pomenea, am plâns când am coborât din autobuz şi nu după multă vreme, am aflat că ceasul ăla din mini-sicriul Albei ca Zăpada a stat.

L-a întors până în ultima lui clipă, sunt sigură că s-a ţinut de cuvânt.

Acum este târziu. Şi pentru mulţumiri, şi pentru ajutor, şi pentru regrete. Îl pomenesc la Sfânta Liturghie, iar textul ăsta stângaci i-l închin. Cam atât.

Mulţumesc, dom’ profesor!

Tatãl Deliei

Mã gândesc la Florin şi la dorinţa lui ascunsã de a-şi revedea fata, verişoara mea. Nu mi-a spus niciodatã cuvintele „mi-e dor disperat de ea”, dar i le citesc în ochi la fiecare revedere, mai ales la plecare.

Au trecut cam douãzeci de ani de când nu a mai fost lãsat sã o vadã, iar ea, deşi acum e mare, e o strãinã care nu simte sã-l caute, pentru cã i s-a spus, cel mai probabil, cã este un nenorocit. Şi este, dar nu în sensul în care se gândeşte ea.

Nu e de judecat, era un copil nevinovat care a crescut aşa cum i s-a spus, un copil singur, sau mai singur, fãrã jumãtate de familie, fãrã jumãtate de apartenenţã. Un copil care nu a avut cui spune „tatã”, care a crescut fãrã protecţia şi fãrã dragostea unui tatã. Nu pot sã o judec nici pe mama ei, pentru cã tot ce a vrut a fost sã o protejeze, sau poate a vrut sã se protejeze pe ea însãşi de amintiri şi regrete, de eventuale dureri, şi a fãcut ce a crezut cã ar fi mai bine. Poate cã pentru ea, binele a însemnat sã stea împreunã cu fata departe de tatãl ei, de foştii socri, de fostul cumnat, de mine, de mama mea, pentru cã toţi am fi fost o influenţã negativã în viaţa copilei. Nu pot sã judec pe nimeni, ştiu cât de greu e sã ierţi.

Indiferent de raţiuni, s-a suferit mult, şi nu am sã vorbesc prea mult de durerea mamaii care şi-a înrãmat singura pozã cu cele douã nepoate. Poate cã el, Florin, se uitã pe ascuns la pozã şi vorbeşte cu fata lui, sau poate cã nu intrã niciodatã în odaie sã le vadã pe cele douã verişoare împreunã înrãmate. Nu ştiu.

Ştiu însã cã un om frumos şi foarte inteligent, dar orgolios, la suferinţã extremã şi fãrã sã-l ia pe Dumnezeu cu el sã o poarte, poate sã se piardã. Sã ajungã sã trãiascã fãrã sens, fãrã direcţie şi fãrã speranţã.

Am vãzut, în timp, cum un om s-a degradat treptat, fãrã sã poatã fi ajutat.

Nu a mai putut spera în zadar cã o va mai revedea, nu a avut puterea de a-şi reconstrui fiinţa, de a munci sau de a trãi pentru speranţa cã ea îi va spune într-o zi „tatã”. Era tânãr când a divorţat, dar un nenorocit nu a fost, cel mult a devenit, şi nu pentru cã a vrut, ci pentru cã atât a fost de rezistent la loviturã.

El acum trãieşte din amintirile cu ea-copil şi se alinã când mã vede pe mine. Îi sunt cumva un pseudo-motiv de a fi, dar golul nu poate fi de nimeni umplut şi când nu mai poate suporta realitatea, bea. Mult.

Acum, dacã-i vorbesc de Dumnezeu, surzeşte. Îl înţeleg. Ce pot sã-i spun eu, dacã el crede cã Dumnezeu este o minciunã, cã dacã El ar fi existat, nu ar fi permis sã se întâmple drama lui? De unde sã ştiu de ce toate astea, dacã nici în viaţa mea nu am toate rãspunsurile? Cum pot sã-i spun cã nu-i târziu sã-şi construiascã un sens mai înalt decât copila, prin apropierea de Dumnezeu? Cum sã-i vorbesc de viaţa de apoi, de Împãrãţia Cerului dacã nu am o pozã sã o vadã, când tot ce poate crede e ca viaţa e chestia asta de îl doare pe el acum? Cum sã-i spun cã Cineva ştie de inima lui şi cã o va mângâia, dacã Îl va chema? Pentru cã Dumnezeu ne lasã libertatea de a alege, nu vine cu de-a sila peste nimeni.

Florin continuã sã trãiascã murind câte puţin în fiecare zi, ca noi toţi de altfel, dar fãrã sens, într-o durere absurdã. Pentru cã o durere e absurdã numai dacã-i purtatã de unul singur, fãrã Dumnezeu.

Poate dacã ar vorbi cu El, dacã ar urla, dacã s-ar înfuria şi ar da cu barda-n cer, dacã ar plânge nu de unul singur, ci în faţa unei icoane, ar însemna cã vrea mãcar sã creadã şi s-ar întâmpla o minune. Nu ştiu cum ar arãta minunea, dar s-ar petrece negreşit.

Cândva, am întâlnit doi soţi cãrora le-a murit fetiţa de zece ani, singurul copil, strivitã de o cruce de piatrã. Fãcuserã tratamente scumpe sã poata avea copii, iar într-o clipã oamenii au coborât în cel mai adânc Iad. La început, o vreme îndelungatã, dar la un moment dat au fugit cãtre Dumnezeu şi-acum îşi duc zilele, cât se poate într-o astfel de nenorocire, împãcaţi...existã rãspunsuri în astfel de drame? Nu. O lungã tãcere şi încredere într-o voie Superioarã, care ştie de fiecare în parte, cu raţiuni pe care mintea noastrã nu le cuprinde.

Diferenţa o face, deci, raportarea la Verticalã…

Mai mult decât sã mã rog pentru Florin, nu cred cã pot face, dar stãteam aşa şi mã gândeam cât de mult se poate schimba traseul unei vieţi, dacã la o pierdere imensã omul fuge cãtre Doamne.

Dacã nu îşi pune fiinţa sã existe doar în scopuri pãmânteşti…

Dacã cere ajutor şi dacã le primeşte pe toate, cum or fi, ca din mâna lui Dumnezeu…

Dacã iartã, îşi cere iertare şi se iartã.

Fofo, femeile sunt nebune

În fiecare zi, Fofo mã implorã sã-l omor.

Mã simt vinovatã de slãbiciunea pe care o am, de complicitatea la torturã, dar îi fac vitaminele, îmi pare rãu pentru el şi cam atât. Din pãcate, de foarte mulţi ani este cãţelul lui Lulu, dãruit la început de amantlâc de Bebe, un afacerist familist cu trei copii şi nespus de bogat. 

Nu mai poate merge, face pe el, nu mai poate mânca (de Fofo zic), dar nu astea sunt cele mai groaznice chinuri la care este supus bietul animal.

Are un om plãtit care-l şterge la fund, un om care îl spalã şi îl coafeazã, asistentã personalã (pe mine), un om care îl carã în braţe, un fel de doicã, atunci când Lulu munceşte sau când se întâmplã sã plece în vreo delegaţie la Azuga, cu Bebişor.

Fofo are cancer de prostatã şi va muri virgin, dar pânã sã moarã este constant rãnit în demnitatea de animal, ţinut viu cu de-a sila. Înţeleg sã iubeşti (mai ales) un cal, un câine, o pisicã, un canar, o iguanã, peşti, hamsteri, porci, dihori, tarantule şi alte animale de companie, dar în cazul ãsta e prea mult. Luxul, banii, egoismul îl chinuie cu bestialitate.

Dupã ce a fost castrat în tinereţe (tot de Fofo vorbesc), a fost ţinut numai în curte sau în casã, sub supravegherea bolnavicioasã a lui Lulu, de n-a putut fugi sãracul niciodatã la cãţele, şi l-a luat cu ea peste tot. Probabil cum ar fi vrut sã procedeze şi cu Bebe, dacã ar fi putut. Pãi e corect aşa ceva? Sã nu aibã animalul un moment de intimitate, sã fie flocãit şi purtat cu fundiţe, papioane şi alte prostii toatã viaţa?

Câinele o mârâie mereu pentru cã o urãşte profund, iar Bebe o tolereazã şi se teme de un scandal. Ea, Lulu, trãieşte pentru Bebe, dar nu face niciodatã scene. Nu mai face, s-a resemnat, iar în lipsa lui (aproape constantã) raţiunea sa de a fi ia forma blãnoşeniei de Fofo, totul ei mai viu decât relaţia în sine cu Bebe. Poate de asta trage de el şi nu-l lasã sã moarã. L-ar duce la Cluj, la o clinicã, sã-l opereze, dar Fofo nu poate supravieţui zborului. Aici am greşit, puteam sã o sfãtuiesc de bine pentru animal, dar n-am avut putere.

De boalã şi bãtrâneţe e mai putred ca un lemn lãsat ani buni în apã, dar Lulu insistã sã i-l ţin în viaţã cât pot de mult, eventual sã-l salvez. Când am reuşit sã o fac sã priceapã cã totuşi nu se va mai face bine vreodatã, s-a gândit cã dacã tot nu vrea sã se despartã de el (tot de Fofo e vorba), ar putea sã-l îngroape în curtea casei, sã-i fie aproape. Am sfãtuit-o sã nu.
  
   - Îţi va fi greu, în fiecare zi vei suferi lângã groapa lui...( simţeam cã mor eu înaintea câinelui, plesnind de cinism)
   - Da, aşa am fãcut şi când a murit bunica.
   - Pãi ce, ai îngropat-o la tine în curte?

Din fericire nu s-a prins ce animalã am fost, dar sã nu îi las timp sã gândeascã, am adãugat: Ai auzit de Raiul Animalelor?

Ei, şi atât i-a trebuit. I-a cumpãrat loc de veci acolo cu tot pachetul, cu pozã din tinereţe (a câinelui), sicriuaş, flori şi alte nebunii, dar apoi a decis sã-l împãieze.

Aş fi putut sã-l eutanasiez fãrã sã se prindã Lulu, dar dacã îi facea o autopsie pe undeva, paranoicã fiind, n-am riscat. Am prins însã un moment în care i-a sunat telefonul şi-a ieşit din camerã.

L-am privit în ochii disperaţi, l-am mângâiat pe cap şi când i-am petrecut mâinile pe la bot, m-am oprit la nãri, pe care i le-am blocat cu douã degete şi i-am ţinut gura chealã închisã. Nu s-a zbãtut, câteva spasme castrate şi a murit mulţumindu-mi. 

I l-am dat lui Lulu mort, în coşuleţ, cât încã vorbea la telefon, iar când sã iasã pe uşã am oprit-o şi-am pupat-o pe nas. Fofo, bãiatule, sã ştii cã nu i s-a pãrut dubios gestul meu, pentru ca femeile sunt nebune. Toate. Fericitule!

Am bãtut mãr 4 bãrbaţi

Mã îndreptam spre scara blocului, la apus, purtam ochelari de soare şi nişte gânduri grele şi negre, un soi de furie mocnitã. Posibil, în mers şi în lumina aia, sã fi fost frumoasã, dar nu purtam nimic indecent pe mine, iar provocator poate, pentru un pedofil.
Preţ de câţiva paşi aud nişte cuvinte de “apreciere” de la patru bãutori de bere burtoşi, care stãteau la scara blocului, trecuţi bine, deşi nu pãreau sã aibã mai mult de patruzeci de ani şi opt clase trecute cu pile. Da, mi-au strigat cuvintele alea duioase combinate cu grohãituri şi râsete imbecile, dintre care n-au lipsit “pãpuşã”, “chiloţi”, “turã”, “sã-ţi dau” şi “ce ţi-aş face”.
De obicei, la fazele astea mã enervez, ignor specimenele şi mã hrãnesc mental cu imagini din filmul “The girl with the dragon tattoo”, din scena în care ea se rãzbunã. Apoi îmi trece.
De data asta m-au prins gata furioasã şi nu mi-a mai pãsat de nimic. Aş fi fost în stare sã fac un circ monstru, sã urlu la ei ca nebuna, sã încerc sã-i sfâşii şi evident sã-mi iau bataie, sã mã pun în cea mai penibilã posturã. Eram dispusã de orice, pentru toate situaţiile greţoase în care nu am ripostat.
N-am gândit mult şi m-am întors brusc din drum, am fãcut câţiva paşi rari spre ei, cât sã mã vadã bine toţi. S-au oprit din comentarii şi din râs, surprinşi de reacţia mea şi curioşi. Mi-am ridicat lent ochelarii de pe nas şi-am coborât glasul cu o octava, vorbind aşezat, cu o calmitate de undeva din miezul Iadului:
- Fetelor, vi se pare ok ce faceţi? (pauzã şi la mine şi la ei) Doar aşa vã simţiţi bãrbaţi? (pauzã lungã şi la mine şi la ei, privindu-i pe fiecare în ochi) Aşa cred şi eu. (pauzã) Trist. (zâmbind sadic) Searã bunã! (din nou serioasã)
M-am întors lent şi-am pãşit încet, ca la plimbare. Siderarea de pe feţele lor m-a calmat, iar în urma mea am auzit, deşi mã depãrtasem puţin, linişte şi nişte şuşoteli. 
Ştiu c-am riscat, cã poate am avut noroc, dar am plecat cu sentimentul cã am bãtut mãr 4 bãrbaţi.

Poate plopi, poate nu

- Suntem doi plopi.
- De unde ştii?
- Ne apropiem capetele numai când bate vântul. În rest, stãm drepţi în pãreri despre toate nimicurile. Stãm drepţi, pentru cã atât mai putem face când suntem mândri şi proşti. Suntem doi plopi cu gânduri pe post de frunze care se vor desprinde de pe noi, pe mãsura ce ne vom pierde minţile.
- De ce?
- De dor. Suntem doi plopi fragili, dar nu arãtãm nimãnui. Nici unul altuia.
- Numai când bate vântul.
- “Mai mult eu.” spunem în acelaşi timp. Cum fac plopii câteodatã.
- “Da, poate.”
- Iar am vorbit la fel. De tãcut, tãcem diferit. Tu taci pentru doi, eu vorbesc singurã, cât pentru doi. Tu taci de fricã sã nu vorbeşti, eu vorbesc de fricã sã nu tac. Dacã s-ar lega cãrţi din noi, ar trebui sã le scrie cineva care iubeşte sã nu moarã. Ce crezi?
- Da. Nu. Poate. Nu ştiu.
- Bine. N-ai chef. Ca de obicei. Eu cred cã altã şansã sã aparã n-au cãrţile. Şi mai cred cã ar avea paginile lipite, ca zilele ce formeazã o viaţã de om ce nu ştie ce-i cu el.
- Iar bate vântul…dã-te mai încolo.
- Nu pot. Suntem doi plopi, ai uitat?
- Auzi, tu unde ai mai vãzut plopi care sã vorbeascã? Suntem oameni.
- Poate tu…

Cum e Teatrul, când e Teatru

Sunt o mediocrã în toate, nu excelez în nimic, dar cred cã am un simţ al observaţiei ascuţit şi treaba asta mi-e un chin. Mã tortureazã. Am o manie pentru detalii şi sunt obsesivo-compulsivã. Exigentã exagerat, mai ales cu mine.

Cu toate astea, nu am scris pânã acum criticã de teatru şi nici nu voi scrie, deci nu pretind cã deţin vreun adevãr, în afarã de adevãrul meu. Încerc sã scriu pentru cei cãrora le place teatrul (treaba lor de ce) şi le recomand ceva (pentru cã nu am puterea de a obliga) care cred cã le va face bine.

Pentru cã teatrul poate sã facã şi rãu. Dacã nu e.

Deşi vreau sã cred cã sunt mereu deschisã, uneori mi-e fricã sã mã duc la teatru. Nu mai pot sã vãd un spectacol pur şi simplu, iar dacã vãd cã se încearcã sã fiu minţitã mã întristez. Nu mai pot sã mã bucur mereu, cum mã bucuram prin liceu, pentru cã vãd şi din afarã şi dinãuntru.

Vãd când se vorbeşte fãrã gând, fãrã poveste, când nu e adevãr, când se fac lucruri în sine, fãrã scop, când se turuie aiurea replicile, când nu sunt corect accentuate cuvintele în propoziţii, când nu se ajutã actorii între ei pe scenã, când nu au relaţie şi când se privesc cu ochi de peşte mort, când se exagereazã dintr-un mare gol interior, când se urlã aiurea, când se lãfãie în suferinţã actorul, pentru cã-i picã bine lumina pe obrazul cu aluniţã, când se screme sã plângã neapãrat, când se mizeazã pe efecte (la care intrã şi dezbrãcãri nejustificate), când actorii respectã mecanic nişte indicaţii, dar nu cred în ele, când joacã imagini şi nu oameni, când joacã ce cred cã ar trebui sã se vadã, fãrã sã-l lase pe spectator sã gândeascã şi sã observe. Blabla.

E nasol cã vãd toate astea, dar drumul înapoi nu-l mai gãsesc şi uit tot doar când pe scenã se petrece Adevãrul. Doar atunci uit tot ce ştiu şi mã bucur ca prima datã când am fost la un spectacol. Când vãd gând, emoţie, detaliu, asumare, inteligenţã, când totul conteazã, când se joacã pe viaţã şi pe moarte cu mãsurã, justificat, când ard toţi pe scenã unul pentru altul, când actorii formeazã o trupã. Atunci sunt furatã, dar rahat! şi-atunci mã trezesc zicându-mi “asta e! da, vai cât poate fi de bine!”.

Eh, spectacolul “O scrisoare pierduta” este Teatru, aşa cum îl înţeleg eu. (Aşa a fost şi “Steaua fãrã nume”).

Revenind, m-am bucurat şi-am uitat. Am râs ca sfecla, zgomotos şi fãrã sã mã controlez, am bãtut din picior şi m-am bãlãngãnit pe cântece, am stat cu sufletul la gurã, mi-au sângerat ochii sã prind toate mişcãrile, am fost surprinsã, mi-au fost întâmpinate nişte aşteptãri şi-apoi deturnate fin, completate. În spectacolul ãsta joacã şi decorul, şi costumele.

N-o sã vorbesc de fiecare actor în parte, pentru cã tot ce e cu “aşa da” e valabil pentru toţi din spectacol. Nu exagerez, chiar toţi sunt epici şi lirici, foarte faini, indiferent de rolul scris pentru ei de Caragiale.

Aleg sã spun ceva despre Zoe a Nicoletei Hâncu, pentru cã dacã aleg un bãiet, oricare, risc sã par o fanã leşinatã şi nu e cazul. Deci, pot sã mor liniştitã, pentru cã Zoe este aşa cum mi-am imaginat-o. E fucking “bãrbatã” şi o damã pentru care cred cã meritã iscat oricând un scandal şi mai mare. O cred cã de scrisoarea aia atârnã sãnãtatea ei mintala, şi-aşa uşor zdruncinatã. O ajutã tot. Prietenii de scenã (pentru cã se simte cã se iubesc), fizicul, inteligenţa, sensibilitatea, dar înainte de toate a ajutat-o Dumnezeu: i-a dat fineţe, delicateţe, frumuseţe şi a ascuns în gingãşia ei un viking turbat.

Îi admir şi-i felicit umilã pe toţi de pe scenã şi pe cei care au dãruit pe lângã scenã, care şi-au pus semnãtura pe “O scrisoare pierdutã”: directorul de scenã (Victor Ioan Frunza) & Adriana Grand (creatoarea decorului si a costumelor).

Nu-i cunosc, nu-mi sunt prieteni decât pe facebook. Le dau likeuri si “bunaziua”, daca ne intalnim intamplator. Cam atat, deci nu iau scame de pe nimeni. Eu nu mai sunt actriţã, mã rog, nu mai vreau sã joc, deci chiar nu am nimic de câştigat sau de pierdut.

Treaba asta mã face (şi mai) liberã sã vã îndemn:

Mergeţi, fraţilor, şi vedeţi cum se face Teatru. Cum e Teatrul, când e Teatru.

PS: Este frumos dacã te duci la un spectacol cu piesa cititã. Dacã e accesibilã, eu cred cã îţi face bine sã o re/citeşti, sã te duci cu partea ta fãcutã. Sã poţi înţelege mai bine munca actorilor, a regizorului, sã pricepi scenografia, sã ai o pãrere. Sã ai un punct de plecare, sã ai de unde sã fii surprins, sã fii rãsturnat din piesa din mintea ta.

Puţinã artã şi ceva mai multã organizare

Sã scriu, sã nu scriu...De ce da, de ce ba, de lua-m-ar sfinţii sã mã ia. Fie, scriu, în varianta economicã şi de buzunar boem.

Se suferã mult. Prea mult. Mã tot uit la oameni, mã tot uit în mine şi mi-e destul de clar cã se suferã haotic. 

Uneori se suferã aiurea, pe nimic, dar poţi sã-i spui unui om cã suferã degeaba? Cum sã-l laşi vãduv de suferinţa lui, dacã el crede cã doar atât i-a mai rãmas?

Mã uit la mine şi sincer eu uneori uit şi de ce mai sufãr. Sufãr aşa, a proastã, pentru cã nu mã înţeleg, nu mã cunosc, fug, sau mã simt neputincioasã când vreau sã mã pun în ordine. Prostii, jocul nu se terminã aşa uşor, iar eu mã încrunt şi dacã bate soarele şi dacã nu.

Fiecare are alt sistem de raportare la el, la lume, la viaţã, la tot, are alte rãni, alte dorinţe, alte aşteptãri, fiecare neagã cã le are sau se agaţã de ele. 

Fiecare are lupta lui, sau câte o neiertare asupra sa, asupra altora. 

Fiecare are un dor, o juliturã pe inimã, o traumã, un mic handicap fizic, mental, duhovnicesc, sufletesc etc. 

Dar e totul atât de dezorganizat, de incert, de obositor...

Îmi place cã în teatru se suferã organizat. 

Da, frate, avem o piesã, un personaj, un regizor şi suferim frumos, pe scenã. Doar nu existã nicio piesã fãrã conflict, fãrã durere, fãrã tranformãri, fãrã traseu. 

Se suferã chiar şi când nu pare cã se suferã, se suferã justificat, se suferã liber şi sãnãtos, terapeutic.

Da, chiar îmi place cã se suferã cu program: la repetiţii şi la spectacol, nu aiurea în tramvai.

Îmi place treaba asta la teatru. 

Parcã simt cã asta îmi lipseşte, cã de asta sufãr: am nevoie de puţinã artã şi de ceva mai multã organizare.

Tachinaj artistic

Mã gândesc cã ai dreptate:
De o sãptãmânã-ncoace
Sufãr de-o infirmitate
Cu ochi mici şi-o aluniţã
Pe-un obraz. Şi pe-o buziţã.
Ia sã-mi spui, scumpã domniţã,
Care-i taina bolii mele
De mã-nţeapã în mãsele,
De dorm doar pe apucate?
Şi cum dragã, cum se face
Cã mintea prostii îmi coace
Şi prohabul mi-l desface
Numai cât îmi amintesc
Sânii cum ţi-i dezgolesc
Într-o noapte de pãcate? 

(Ştii cã-s beat când sunt mãgar,
Dar eu ştiu cã îţi cam place
Sã fiu bou şi armãsar.) 

Îmi sorb berea din pahar
Şi-ţi trimit un semeseu:
Zeul tãu profan sunt EU! 

Acum nu prea multe zile
Mi-ai cerut un compliment,
Na! sã-l scrii în testament: 

Îţi sãrut mâna şi nurii,
Stelele din cerul gurii,
Buzele şi ochii toţi,
Îţi bag mâna în chiloţi.
Te cuprind cu palme grele
Şi te frâng în bucãţele,
Sã te modelez la loc,
Sã-ţi pun în inimã foc
Pentru mine, cel de mâine,
Ce te vând pe-un colţ de pâine
Şi te-nşel, din duşmãnie
Cã nu mi te dai numai mie.
Iar dac-ai sã uiţi vreodatã
De aceastã poezie
Cân’ mã trezesc din beţie
Te împuşc!, nu jucãrie.
(Îmi doresc de mult, mãi fatã,
Sã scriu cãrţi în puşcãrie.)
Iar dacã mã pãrãseşti
Mã pupi mort, pe nãsãlie.

Ceara mã-tii de dilie!

Cel puţin un Uniter

El joacă într-un spectacol. 

Face figuraţie, dar stã bine pe scenã, asumat şi adevãrat. 

E viu. Şi-a construit gesturile, privirea, nu intervine aiurea, are tãcerile pline de gânduri şi de emoţii, nu-şi "mãnâncã" partenerii, nu face cioace.

În felul lui, joacã totuşi la prima mânã, instinctiv. Când nu joacă, stă pe un frigider, în culise. Fără ferestre. Uneori în fum, gãlãgie, în agitaţie şi în luminã artificialã. 

M-am dus la el să-l întreb ce face, dar a rămas fără glas când m-a văzut. Ne priveam de parcã ne ştiam, însã el a decis sã-şi ascundã ochii, sã nu mã lase sã-l întreb cum a ajuns acolo. Fără zbor şi singur. 

Mi-a şoptit ruşinat că şi-a uitat zborul şi cântecul, cã a ales sã uite tot, pentru că nu poţi cânta atunci când eşti umilit de gratii, atunci când ştii că nu mai poţi zbura. Că nu mai ai cum. 

A uitat tot pentru a putea trăi, pentru a se feri de dorul zborului şi al libertăţii. 

...............linişte................!!!

L-am lãsat în pace, pentru cã avea dreptate.

Am fost deprimată o vreme după ce am discutat cu el, canarul din colivie, care joacã într-un spectacol ce are mereu sala plinã.

Fã-mi, în pana mea, un compliment

Toatã copilãria m-au tuns „bros”, un fel de „castron-bãieţeşte”, pentru cã la cãmin (grãdiniţã) copiii mereu aveau pãduchi, prin rotaţie, şi mereu îmi dãdeau şi mie câte o pereche de rasã. Ce urma apoi se numea chinul naibii, pentru cã nu existau şampoane deştepte care sã te descotoroseascã de chiriaşi, ci pieptene de os şi gaz. Ustura dracia aia de, odatã cu pãduchii, simţeam cã mi se decojeşte pielea de pe cap şi credeam cã nu-mi va mai creşte niciodatã pãrul înapoi. Plângeam şi de usturime şi de fricã sã nu chelesc, iar mama plângea odatã cu mine cât timp stãteam bandajatã la cap.

Mã rog, alea erau vremurile, dar pentru ca treaba sã fie mai simplã, s-a gãsit soluţia sã fiu tunsã scurt. Arãtam ca un bãieţel reuşit, noroc cã s-au gândit ai mei sã-mi dea gãuri în urechi, sã-mi punã cercei, sã nu mai las loc de discuţii în privinţa sexului. Detalii aiurea, pentru cã freza şi alura induceau în eroare, iar singurul avantaj era cã mã jucam cu bãieţeii (aproape toate fetiţele mã plictiseau sau mã enervau) şi eram acceptatã deplin de ei, sãracii fiind aproape siguri cã eram de-a lor.

Cu toate astea, eu tânjeam sã arãt ca o fetiţã, sã am pãrul lung, codiţe, fundiţe, bucle. Rahat.

Mã uitam fascinatã la micile drãgãlãşenii cu pãr, şi acasã, când nu mã vedea nimeni, îmi puneam o fustã în cap şi cântam cu un spray, în oglindã (de fapt eu şi var-mea Oana aveam obiceiul ãsta, sã ne punem talia fustei în cap, iar fusta sã ne cadã pe spate ca şi cum aveam pãrul lung). Atunci, în copilãrie, am tras prima datã concluzia cã sunt uşor nereuşitã (ca sã nu zic urâtã), pentru cã arãtam ca un bãieţel (iar bãieţeii nu poartã rochiţe, deci n-aveau cum sã fie frumoşi).

Apoi, când mi se spunea (des) cã semãn perfect cu tata, eu traduceam cã am faţã de bãrbat.O fi fost tata frumos (şi este), dar pentru mine era grav cã semãn cu el. Cum puteam eu, un copil şi fetiţã pe deasupra, sã am faţã de bãrbat? Clar, din nou, mi s-a întãrit convingerea cã sunt urâţicã.

Buuun. Am crescut şi am ajuns adolescentã. Toate prietenele mele erau fie miss-uri, fie aveau ochi albaştri, sau negri migdalaţi, blonde superbe, sau mulatre de ciocolatã cu lapte, curtate, complimentate şi toate pãreau cã urmeazã sã se coacã şi sã plesneascã de frumuseţe. Eu, prin comparaţie, eram o scânduricã verde, cea mai bunã prietenã a bãieţilor. 3-0 pentru circumstanţe.

Nicio problemã, nu m-am schimbat deloc, doar cã în timp, prin facultate, au început sã aparã nişte cuvinte/complimente care îmi erau adresate la ureche sau în lume, şi care nu se potriveau cu ceea ce credeam despre mine. La început le luam ca pe mişto-uri şi mã scârbeam profund, apoi am început sã îmi dau o şansã şi sã mã uit mai atentã la mine, nu foarte, cât sã accept cã poate n-or fi toţi bolnavi la cap. Nu erau, nu chiar toţi.

Pe mama nu o luam în seamã, pe principiul cã mamele întotdeauna îşi vãd copiii cei mai frumoşi din lume (ca sã nu o fac pe mama cioarã, dacã spun proverbul), tata nu-mi spunea pentru cã i se pãrea un truism. Acum nu îi întreb dacã sunt frumoasã, pentru cã ei chiar dacã ştiu cã sunt pãmânteni, mi-ar spune cã eu sigur sunt, cel puţin, o zeiţã.

Şi-atunci am hotãrât cã sunt o normalã. O mediocrã în materie de aspect comercial. Nici urâtã, nici frumoasã, cu ochi mici prin care privesc din interior spre exterior în siguranţã, slabã ca o mârţoagã delicatã, cu multe colţuri tãioase, dar interesantã prin fizionomia de micuţã tailandezã. Mi-am zis cã sunt aşa cum mã vede fiecare, nimic mai mult, nimic mai puţin, dar frumoasã nu garantez cã sunt.

Buuun....Şi-acum, dragule, probabil (sper!) cã te întrebi de ce ţi-am spus toate astea. Pentru cã tu niciodatã nu îmi spui nimic.

Nu mã întreba de ce gravitez în jurul tãu, pentru cã nu am un rãspuns. Încã.

În caz cã nu ai observat, tu nu mi-ai fãcut niciun compliment, nu mi-ai spus niciodatã cã sunt frumoasã, sau cã mã placi. Orice rahat, fie el şi superficial. Ia seama cã nu ţi-am cerut sã-mi spui ceva emoţional, declaraţii siropoase, ba dimpotrivã, te-am rugat sã-mi spui şi minciuni, numai sã mã faci sã le cred.

Ok, ai sã spui cã suntem oameni deştepţi, dar nu te baza pe treaba asta pentru cã am nevoie de câteva cuvinte în direcţia asta de ţi-o tot trasez fãrã succes, iar o erecţie nu poate ţine loc deplin de compliment.

Niciodatã nu mi-ai spus ce vezi când te uiţi la mine, pentru cã de fapt (şi mi-e fricã sã recunosc), tu nici nu te uiţi la mine. Închizi ochii şi taci când mã îmbrãţişezi, şi te rogi în gând sã nu te trãdeze braţele, sã nu-mi spunã cã îţi pare rãu cã nu sunt aşa cum poate ţi-ai dori. 
Nu-mi spune cã de moment ce eşti lângã mine e clar cã sunt frumoasã - oamenii acceptã mai nimic în momentele de singurãtate şi se mulţumesc cu foarte puţin, iar eu numai „foarte puţin” nu vreau sã-ţi fiu. 

Nu putem vorbi telepatic, dragule, şi mã bucur cã uneori e atât de chinuitor sã ne gãsim cuvintele, e chiar o provocare. Şi-apoi, avem timp dupã ce murim sã nu ne mai spunem nimic, pentru cã vom şti tot fãrã cuvinte. Acum, însã, avem nevoie de ele. Bine, fie, eu am nevoie de ele.

Deschide gura aia delimitatã de buzele tale frumos conturate şi varsã-mi câteva, gângureşte ca un copil, inventeazã o limbã strãinã şi spune-mi ceva privindu-mã ca şi cum ţi-ar fi drag de mine. Crezi cã poţi face asta pentru mine?

Nu mã ajutã cu nimic dacã plângi pe interior, pentru cã te sfâşie cuvintele prin drumul lor de dinãuntru, din inima, prin piept, prin cerul gurii, unde mor pentru cã şi-au pierdut tot sensul cât s-au târâit sã iasã afarã din tine.

Fã un efort şi spune-mi naibii ceva frumos! 

Sau nu. Deja m-ai fãcut sã cerşesc şi nu mai primesc nimic. Sã te punã Corneluş sã-mi spui ceva frumos, cã nu mã mai vezi în veci!

Eminescu @ Vama Veche

Acum trei nopţi ţineam pe spate un cearşaf murdar şi ud, între douã mese pline cu oameni veniţi la Corsaru’, mã durea stomacul şi vedeam ce vedeţi voi în imagine.

Vedeam mai bine şi mai frumos, pentru cã atât poate telefonul meu gãsit de maicã-mea în zãpadã.

Mã gândeam aşa: marea împreunã cu luna deseneazã un “i” care vine de la “iubirea nu e ceva ce creşte pe garduri, ci se construieşte sau ni se pare cã este când vrem sã fie” sau de la “ia mai du-te-n viaţã”, iar dacã Eminescu ar fi copilãrit în Vamã, ar fi lãsat nişte poezii gigantice cum a reuşit sã lase despre codri, lacuri, flori albastre etc.

Ar fi prins şi el o noapte cu luna portocalie care ar fi compus împreunã cu marea un “i”, care ar fi venit de la ceva mai bun şi mai frumos decât mi-am dorit eu sã vinã.

Pãcat cã Eminescu n-a avut prieteni la care sã meargã, mãcar în vacanţe, în Vama Veche.

O aventurierã

Weekendul ãsta a fost tot ce nu mi-am plãnuit sã trãiesc şi problema e cã încã nu s-a terminat. Drama, cã va veni ziua de luni. Deci, totul e bine.

În fine, în dupã amiaza asta am fost parcul Tineretului. De obicei îmi place parcul, mai ales cã sunt nişte rate sãlbatice pe lac şi eu sunt leşinatã dupã ele. 

Am mers mult şi-am stat cam la fel de mult. Am citit, am privit lacul, cerul şi îndelung în gol. Mi-au rãmas nişte chestii în minte şi le expun aici ca sã scap de ele.

Pe o insulã m-am aşezat pe malul lacului şi-am zis cã am gãsit locul unde pot sta singurã cu mine, în afarã de o bisericã. Vine un tip, bagã mâna într-un tufiş şi îşi scoate undiţa. Bagã mãmãliga în cârlig şi-i dã.

L-am întrebat dacã îl deranjez (cumva ironicã) şi a zis relaxat cã nu.

Vine altul, zis “Bomboanã” murdar bine şi-i tot spune relaxatului, de mã scoate din rãbdãri: “Bã, Ţuicã, dã mã la apã adâncã.” Se bagã în seamã cu mine, îi dau o ţigarã pentru cã nu mai contenea sã-şi doreascã una cu voce tare, mã invitã la un suc în schimbul ţigãrii, îl refuz şi citesc în continuare din Jung. Nu plec nici de-a naibii, eu am fost prima acolo. Azi.

Îmi pune capac momentul în care Ţuicã prinde un peştişor: îl izbeşte de pãmânt scurt şi puternic, îi scoate cârligul din gurã şi îl aruncã în spate.

- Îl mãnânci?
- Nu.
- Pãi, de ce nu îl arunci înapoi în apã?
- E toxic. Îi omoarã pe aia buni.
- (pauzã) Cum se numeşte specia?
- Somon African.
- Aha. Fir întins!

Şi-am plecat, cu maţele ca ale peştelui buşit de pãmânt.

M-am plimbat apoi şi, nu departe de insulã, a încetinit lângã mine cu bicicleta un bãrbat bine (bine trecut de 50 de ani), cu burtã de hepatita şi cu început optimist de chelie: “Bunã, te fac o plimbare?”. Am întors capul spre el cu o privire seducãtoare, gen “da, dacã te conduc în coşciug la cimitir, boule!”, şi a îngãimat vizibil mirat sau ruşinat: “Scuze, de la spate nu pãreai minorã.”. A bagat vitezã şi dus a fost.

Iar în final de cãlãtorie, vãd doi porumbei, cel mai probabil amanţi trecuţi de a doua tinereţe şi cât un dulap fiecare. 

El se opreşte, se uitã în stânga şi în dreapta, şi îi bagã limba-n gât cucoanei. 

Mã depãrtez rapid, privesc în altã parte, dar apuc sã aud: “Opreşte-te, eu nu sunt vreo aventurierã..”( total prefãcutã).

Eu sunt o aventurierã. Dupã toate astea, îmi bag limba-n gâtu’ meu, sã vomit.

Nana

Nici nu ştiu ce vreau sã spun, cum sã spun, dacã sã spun, dar uite cã nu tac.

Am primit o lecţie, dar nu ştiu clar care e aia, sau poate cã sunt mai multe, dar în momentul ãsta mi se agitã prin minte imagini, îmbrãţişãri, cuvinte, zâmbete, întrebãri. Poate vreau doar sã mã eliberez, pentru cã am mers azi pe stradã fãrã sã vãd nimic, iar apoi nu mai ştiu ce am fãcut, dar sigur am rãmas cu gândul la Nana şi la Maria. La Aura, mama celor douã fetiţe de 4 şi 5 ani jumate.

Am ajuns la „grãdi”, am pupat fetele, iar Maria m-a întrebat dacã azi la curs poate sã se joace cu noi şi surioara ei, Ioana. Am rãspuns entuziasmatã cã „da”, deşi mi-a fost teribil de fricã pentru neştiinţa mea, pentru cã eram total nepregãtitã pentru o astfel de situaţie: deşi nu mi s-a spus, era evident ca Nana s-a nãscut cu sindromul Down. Era cel mai evident în zâmbetul dureros al mamei care, parcã scuzându-se, a propus sã plece totuşi sã se plimbe cu ea cât lucrez cu Maria.

Nu am vrut sã o las sã termine, cã am luat-o rapid pe Nana în braţe şi pe Maria de-o mânuţã, şi i-am spus, sigurã pe mine, cã ne vedem peste o orã în care ne vom distra perfect toate trei. Habar n-aveam ce voi face, în aşa fel încât amândouã sã fie implicate şi fericite, încât sã mã ofer cu folos, amândurora.

În timp ce mergeam cu ele sã adunãm împreunã câteva jucãrii, pentru câteva clipe, mi-am imaginat cã sunt mama lor. Le ţineam în braţe şi de-o mânuţã, cãrând şi o cutie grea cu jucãrii, ca şi cum am fost la cumpãrãturi cu ele. Cum probabil face şi Aura, eroic, de fiecare datã. Simţeam dragoste şi durere, în egalã mãsurã, fricã, neputinţã, curaj, putere şi încredere, revoltã şi împãcare, în acelaşi timp.

Mi-a fost îngrozitor de greu sã duc ce m-a traversat cât am simţit cã eram mama lor, pentru cã atât am putut eu înţelege, pentru cã numai Dumnezeu poate şti cu adevãrat ce poate fi în inima şi în mintea unei mame care are un copil cu sindromul Down. Numai Dumnezeu ştie de ce şi cui dã binecuvântãrile sub formã de cruci atât de neînţeles.

A fost o orã extraordinarã petrecutã cu cele douã fetiţe, eu am fost purtatã de ele în nişte emoţii noi şi puternice, spre descoperiri în mine de care nu mã credeam capabilã, iar Maria este revelaţia mea. Cel mai înţelept şi mai matur copil pe care l-am întâlnit, care ştie şi înţelege tot, dar e discretã, care o sprijinã pe mama ei ca un om mare, dar care face pe copilul sã nu se sperie cei mari.

Îmi vorbea din când în când cu o infinitã dragoste de surioara ei şi m-a ajutat sã pricep ce am de fãcut, încât nu am avut niciun moment în care sã mã blochez. („Nu înţelege nimeni ce spune, dar mereu ştim ce vrea. Acum vrea sã stea în public, lângã tine.”, „Îi spunem Nana, chiar dacã o cheamã Ioana, pentru cã o alintãm. Nu poate sã-şi spunã numele, încã.”, „Hai, Nana, sã mã ajuţi aici. (o încurca, rãstoarnã tot)Mulţumesc, nu-i nimic, tai eu morcovii (cu o furculiţã de jucãrie, un cub de lemn)”). Avea atenţia la Nana, dar putea sã se şi detaşeze, sau sã se concentreze pe ce o rugam sã facã. Minunatã copilã!

Ora s-a terminat cu cele douã fetiţe îmbrãţişându-mã, pupându-mã, cu toate trei râzând pe jos, iar Aurei îi bãlteau ochii în lacrimi când, înainte sã iasã pe uşa grãdiniţei, fetele s-au întors din drum la mine sã mã mai pupe o datã.

Eu am decis sã zâmbesc, sã le mulţumesc şi sã plâng mai târziu.

Bărbatul vieţii mele

M-a sunat într-o seară să mă întrebe ce mai fac şi să-mi spună că vrea să devină impresarul meu. Că deja şi-a anunţat prietenii că eu scriu o carte şi că a primit felicitări în avans, pentru mine.

Dragul de el, chiar crede că eu voi deveni scriitoare, dar e tată şi are voie să creadă maxim în mine. De fapt, oricât de ciudat sună, sunt liniştită că are libertatea obligatorie de mă susţine.

Mai în glumă, mai în serios, el şi mama - mama şi el, sunt cei mai pătimaşi cititori ai mei. Îi bănuiesc uneori de subiectivism, dar nu de cretinism, aşa că e confortabil să am senzaţia că ceva-ceva am de spus, măcar pentru ei.

Apoi, din senin, mi-a zis: „Tată, dacă în ceea ce scrii vei simţi vreodată să loveşti cu vorbele în mine, fă-o. N-am să mă supăr. (pauză) Ai fi îndreptăţită...(pauză) pentru literatură.” Atunci i-am răspuns bălării, dar cred că a venit momentul să-i spun ce n-am putut atunci.

Nu pot, tată, să lovesc în tine. Acum, nu mai pot. 

A fost o vreme în care m-am simţit atât de rănită de neiubirea ta, pentru că aşa traduceam eu tot ce s-a întâmplat în trecut între noi, încât ţi-am spus de multe ori că te iubesc, lovindu-te. Rău. Aşa cum m-a durut de tare pe mine. 

Mulţi ani la rând, tot fără să ştiu, am fost în căutarea ta, în căutarea tatălui pierdut, în căutarea identităţii pierdute, deşi tu ai fost mereu în viaţa mea. Poate că eu nu am fost prezentă. Sau poate că nu am fost în acelaşi timp prezenţi, parcă nu ne cunoşteam cu adevărat şi cumva ne era frică unul de celălalt, într-un mod pe care numai Dumnezeu poate să-l desluşească.

Te-am iubit, însă, întotdeauna şi m-ai iubit întotdeauna, dar noi n-am ştiut cât de mult. Eu nu ţi-am ştiut durerile vechi, dinainte să mă nasc, şi nu te-am înţeles, iar tu nu ai ştiut că m-ai rănit şi poate că nu m-ai înţeles. Bine că a stat mama între noi şi nu ne-a lăsat să ne îndepărtăm de tot niciodată, deşi un divorţ, în general şi în mod trist, îndreptăţit neîndreptăţeşte.

Acum, tată, s-a făcut lumină în mine, şi-ţi ştiu durerile şi inima ţi-o ştiu, iar durerile mele toate s-au transformat în flori. Am un buchet atât de mare în suflet, cu un bilet pe care scrie „de la Ticuţ”, şi-mi miroase atât de frumos, încât niciodată nu-mi mai plouă cu gândul la trecut. 

Rănile tale s-au amestecat cu ale mele, iar Dumnezeu le-a luat pe toate în braţe şi le-a vindecat, dându-ne darul iertării.

Acum, nu mai pot şi nu mai vreau, tată, să te lovesc. Dacă aş mai face asta, ar însemna să mă rănesc, pentru că acum ştiu că fac parte din tine, aşa cum şi tu faci parte din mine. Cumva noi suntem un „eu şi tu”, amestecat cu „tu şi eu”. Nu ştiu ce nu e al tău din mine şi nu ştiu ce nu sunt din tine, cum nu ştiu ce nu e al mamei şi ce nu sunt din ea. 

Suntem nişte mutanţi simpatici, măi Tic...

Serios, nu mai pot să te lovesc, pentru că eu acum îmi iubesc toate clipele, tot trecutul, dar mai ales eu acum îmi iubesc până şi rănile.

Când iubeşti, cred că nu poţi să loveşti. Nu mai poţi să loveşti în niciun fel, pentru că eşti ocupat să iubeşti.

Nu mai pot, tată, să te lovesc nici măcar prin vorbe şi cu atât mai puţin pentru literatură, pentru că tu ai fost, eşti şi vei fi bărbatul cel mai important al vieţii mele. Şi-ţi mulţumesc pentru că eşti tatăl meu.

Te iubesc.

Tot pe el l-aş fi ales

Mi-am pierdut aerul şi lumina când am aflat prin două mesaje de la doi prieteni italieni, că a murit, apoi am urlat într-o pernă, ca un animal rănit.

Am refuzat destul timp, chiar şi după ce a fost înmormântat, să cred că era adevărat, dar în după amiaza aia când am început să înţeleg, m-am pus liniştită să recitesc toate conversaţiile cu el. Ultimele lui rânduri spuneau că se bucura că am reînceput să vorbesc cu tata şi că tot ce-şi mai doreşte este să mă sărute de noapte bună. I-am răspuns doar pentru partea cu taică-miu, şi m-am făcut că omit a doua parte.

M-am ridicat şi am plecat aiurea, să mă plimb.

Mergeam pe stradă, nu ştiu încotro, era noapte şi poate că şi frig. Mă tot întrebam în gând, pentru că nu dădeam de niciun om pe stradă pe care să-l întreb: „Cum să moară Nikos?”. Aşa că îmi răspundeam singură: „Uite-aşa. Într-un accident de maşină. A intrat unul de pe contrasens în el, şi gata.”

În ziua în care ştiam că urma să fie înmormântat am fost la biserică şi i-am aprins lumânări, iar noaptea l-am visat şi m-a îmbrăţişat zâmbind. Ne-am luat rămas bun în vis şi a doua zi m-am liniştit. Am început uşor să-mi revin.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu că l-a luat la El. Nu-I puteam contesta decizia, nu am adus nimic eu pe lume şi nimic nu-mi aparţine, dar am decis totuşi că am dreptul să plâng uneori, când mi se face dor insuportabil de el.

Acum mi-e dor. Cam de fiecare dată când calculez că mi-ar fi scris, pentru că ceva din mine încă mai aşteaptă câteva rânduri de la el.

Mi-e dor de el mai ales pentru că ştiu că aştept degeaba şi pentru că realizez că peste două zile se împlinesc patru luni de când a adormit.

În Napoli, unde ne-am cunoscut, am vorbit nopţi întregi, nimic mai mult. Ne-am pupat o dată la un joc, dar nu asta a contat, ci cum a ştiut să-mi poarte de grijă discret. Fără să intre cu bocancii în viaţa mea, fără să mă sufoce. Cum m-a citit şi m-a înţeles din câteva vorbe, aşa cum nimeni nu a reuşit chiar şi după ce îmi dădeau lacrimile explicând. El m-a înţeles, chiar şi în ce eu pe mine nu mă înţelegeam. De parcă ar conta, Napoli nu va mai fi niciodată la fel fără el.

Şi-a pus steagul României la mâna stângă şi a decis să-l lase acolo până când ar fi fost să ne mutăm undeva în Franţa, la graniţa cu Germania. Pentru că el plănuia să profeseze ca medic în Germania, după ce îşi lua licenţa, iar eu i-am zis că dacă îmi voi părăsi ţara, în Franţa vreau să locuiesc. 

Eu glumeam, el vorbea serios. Eu blocam tot, el găsea soluţii. Eu fugeam, el mă aştepta. Eu îl îndepărtam, el mă iubea.

Am rămas cu planurile lui pe care şi le făcuse cu noi, dar pe care evitam să-l las să mi le povestească.

Când am revenit în ţară mi-am zis să mă distanţez, să-şi termine facultatea, să înveţe şi să-şi aleagă drumul în viaţă, fără să mă includă în scheme, până nu ştia sigur ce vrea să facă. Până când ştiam şi eu ce aveam de făcut cu viaţa mea. Să aleagă şi abia apoi să se gândească la mine şi la noi. Între timp aş fi văzut şi eu dacă mi s-a părut că l-am întâlnit pe cel mai minunat dintre oameni.

A plecat înainte să mă dezmeticesc, şi se pare că a fost unul dintre cei mai minunaţi, iar eu am rămas cu dragostea lui în braţe, cu grija lui discretă, cu toate cuvintele pe care nu am apucat să ni le spunem. Mi le-a lăsat mie şi pe-ale lui şi s-a dus, iar acum eu am rămas să-l iubesc frumos, aşa cum a fost el, şi să nu-l uit niciodată.

Recitesc uneori cele două bilete pe care mi le-a scris în Napoli şi sunt recunoscătoare că am aşa ceva de la el. Sunt două daruri nepreţuite şi sunt recunoscătoare că l-am întâlnit, mai ales că Nikos mi-a arătat cum se face, cum se iubeşte necondiţionat şi discret, cum se rămâne alături, indiferent de timp şi spaţiu.

Ar fi meritat tot, oricât de nebuneşte ar fi părut să mă mărit cu un grec mai tânăr decât mine cu şase ani şi să mă mut cu el undeva în Franţa, la graniţa cu Germania.

A murit cu steagul României la mâna stângă.

În rest, moartea nu se uită în buletin. 

Vine şi pleacă la braţ cu cine e mai luminos, sătulă de atâta întuneric. 

Eu, să fi fost moartea, tot pe el l-aş fi ales. Prea era minunat.

Să te bucuri în Lumină, scumpule. Pe când o fi, Blue Eyes!

Jucător fără voie

Intru repede în lift, până să mă prindă uşile şi găsesc acolo un domn necunoscut, la vreo 45 de ani şi la costum. Destul de serios, îmi pare trezit mai demult decât mine. 

Suntem la parter şi îl întreb:

- Coborâţi? (până să zâmbească) La cât?
- La 9.

Eu apăs butonul 9 şi apoi 5.

- (ca şi cum l-aş fi felicitat) La 5. M-aţi bătut.
- Tu ai câştigat. Cobori mai repede.
- (foarte serioasă) Greşit. Jucăm pe puncte.

Pauză. Apoi izbucnim în râs, până la 5.

Ne-am luat „larevedere” tot râzând, dar ştiu că şi el a mai râs o vreme, cel puţin până la 9, şi apoi a zâmbit de mai multe ori în timpul zilei, amintindu-şi de faza din lift. 

Aşa cum am făcut şi eu.